Paul a vrut să fie procuror, însă, la 20 de ani, o ceartă i-a schimbat viața. „Singurul lucru de care m-am debarasat a fost orgoliul meu”

Redactor:
Simona Tudorache
Chef Siserman trebuia să devină procuror, dar o ceartă cu tatăl său i-a schimbat viața. Vezi cum a ajuns un român să gătească pizza în Italia pentru Nicolas Cage, Francesco Tutti sau Al Bano.
„Nu este deloc ușor să simți că totul se năruie în jurul tău, că întregul tău univers dispare într-o secundă și că, în mod paradoxal, într-o clipă trebuie să iei o decizie… aceea de a face ceva cu viața ta, ceva care să conteze, să te pună pe drumul corect. Putem să „ne plecăm capul””, dar nu trebuie să îl menținem acolo, pentru că nu mai putem privi inainte spre visele și aspirațiile noastre”, precizează Paul Siserman pentru Gândul.
A avut parte de încercări la tot pasul, dar și o ambiție de fier, care l-a ajutat să nu se piardă. Astăzi, Paul crede că întreg procesul, de la a pregăti coca și până la produsul finit, poate fi  un mod de terapie pentru cei lipsiți de apărare, pentru copiii traumatizați. Cu gândul la ei, Chef Siserman a deschis la Cluj o școală de gătit cu totul altfel. Aici, alături de psihologi și psihiatri, îi va ajuta pe cei care au cunoscut suferința să se descătușeze, dar nu oricum, ci în bucătărie, în timp ce taie zarzavatul sau frământă. Cursurile sunt gratuite.

Amintirile se pierd în goana timpului ca într-un carusel. Când privește în oglindă, imaginile se succed, uneori sunt vesele, alteori triste, sunt ca niște piese de puzzle, par dispersate, dar formează un întreg. L-au marcat, dar rămân în urmă. „Dacă ar fi să comparăm viața cu mâncarea, a mea a fost una bine condimentă. Am avut o copilărie și dulce și amară. Dulce prin dragostea de care am fost înconjurat, datorită prietenilor cu care făceam și bune și rele (cu unii încă păstrez legătura, deși sunt plecați peste hotare), prin educația primită, prin amintirile legate de bunici. Amară din cauza divorțului părinților și a  educației dură aplicată de tatăl meu, care mi-a marcat adolescența”, povestește el.

Vacanțele și le petrece pe prispa bunicilor, locul în care Paul se îndeletnicește pentru prima oară cu gătitul.  „În vacanțele copilăriei iubeam să simt mirosul pâinii scoase din cuptorul cu lemne sau cel al sarmalelor făcute în vas de lut la cuptor și abia așteptam să primesc desertul preferat (chiar și în ziua de astăzi tot acesta este): budinca din orez cu lapte, cu dulceața de afine și mere coapte, gătită cu măiestrie de bunica. Cred că bunica mea este cea care a declanșat în interiorul meu pasiunea față de gastronomie. Odată ce am mai crescut, am început să intru în bucătăria de acasă și să experimentez. Firește, primele preparate au fost ouăle ochi, apoi omleta, cartofii prăjiți etc. Gătitul a venit natural, din plăcere. Gustam, experimentam. Dacă îmi plăcea, dădeam și altora. Dacă nu, vorba aceea: nu ofeream nici cățelului”.

Primii bani îi câștigă tot într-o vacanță, la 16 ani. „Lucram sezonier pe litoral, ca ospătar. Îmi aduc aminte că am câștigat undeva la 2.000 de lei. I-am pus deoparte și, cu ce am mai strâns, m-am întors acasă și am cumpărat primul televizor color (vorbim de anul 1992, când abia apăruseră și la noi, iar eu mi-l doream extrem de tare)”, adaugă Paul.

Treptat, liniștea se dispersează, face loc furtunii. Intrase la Facultatea de Drept,  se pregătea să devină procuror, avea multe vise la pachet, dar tatăl lui hotărește să îi dea o lecție. Într-un moment de furie, îl dă afară din casă. „Asta venea după ani de divergențe. Simțeam că orice aș fi făcut nu puteam să îi fiu pe plac sau să fiu suficient de bun în ochii lui (nici intrarea la facultatea de Drept nu i se păruse ceva extraordinar, deși învățasem singur și fusesem admis la locurile fără taxă)”, subliniază Siserman.

Renunță la tot, se rupe de casa copilăriei, dar și de România, pleacă în Italia. Începutul e anevoios. „Eram omul bun la toate („tutto fare”), făceam totul, de la cărat saci de ciment, pentru că se construia o nouă aripă a complexului hotelier – pe care, într-un final, am ajuns să îl conduc, până la spălat de vase etc. Să pornești de la zero nu este ușor. Din păcate, mulți renunță pe parcurs. Eu consider că acest drum depinde doar de caracterul fiecăruia. În acele momente, singurul lucru de care m-am debarasat a fost orgoliul meu”.

 

Bucătăria îl atrage, învață să învârtă coca, ajunge să lucreze într-o pizzerie, iar un om cu suflet îl ajută. „Aceasta era anexa unui restaurant de patru stele. Într-un moment liber, Chef-ul bucătăriei m-a întrebat dacă vreau să îl ajut.  Am acceptat cu drag, așa am ajuns să fac aperitive („primi” cum se spune în italiană). A văzut că îmi place mult acest domeniu și m-a trimis la școală. Atât de tare mi s-a accentuat pasiunea și dragostea față de domeniul culinar, încât îmi luam cărți și studiam cât de mult puteam. De altfel, ca în orice domeniu, și astăzi continui să învăț. Sunt de părere că niciodată nu ești suficient de pregătit, că mereu este loc de mai bine, că suntem datori față de noi și față de ceilalți să fim la curent cu tot ceea ce este nou. Mai ales când vorbim de mâncare”, mărturisește Paul. 

Gătește întotdeauna cu dragoste. Crede că produsul finit se poate încărca cu emoțiile celui care l-a pregătit. „Dacă mă pui să stau în bucătărie cu orele, nu am nevoie nici de apă. Sunt precum un copil pe care l-ai adus la locul de joacă. Fac totul cu dedicare, implicare și seriozitate. Peste toate acestea, pun multă iubire. Îmi place și sper că toate preparatele mele plac oamenilor cărora le gătesc. Încerc ca fiecare preparat să fie „wow”, că cel care mănâncă să simtă că a gustat ceva diferit”, povestește el.

Beneficiile au venit după mulți ani de muncă și de sacrificii: „Viața mea a fost plină de urcușuri și coborâșuri, am fost și pe marginea prăpastiei. Din fericire, am avut grijă întotdeauna să îmi las loc de „Bună ziua” în fața oamenilor pe langă care am trecut în urcare, ca să îmi dea ei binețe sau să îmi întindă mâna când eram în coborâre. Cred că a contat și că nu mi-am pierdut speranța. Am crezut că acolo Sus cineva are grijă de mine, că acela este locul în care trebuie să fiu în acel moment. Asta nu înseamnă că m-am lăsat pradă hazardului și nu am depus toate diligențele în a face lucrurile bine. După niște ani de muncă și perseverență, au început să apară și satisfacțiile profesionale, care au devenit și personale”.

 

La 20 de ani l-a marcat plecarea din țară, iar la 30, paradoxal, reîntoarcerea în România. „Nimic nu este întâmplător. Viața îți pune la dispoziție variante, alegeri. De tine depinde pe ce drum o iei. Liberul arbitru, cum se mai numește. De cele mai multe ori, dacă nu pui bine în balanță lucrurile, se poate să ajungi pe o cale eronată. Și nu știu dacă te mai poți întoarce.

În perioada în care am lucrat în complexul hotelier de patru stele, am acumulat experiență, mi-am dezvoltat cunoștințele și am ajuns manager. Familia care deținea afacerea mă îndrăgea enorm. Viața a făcut ca fratele proprietarului să îmi propună să manageriez o afacere în Constanța. M-am întors în țară și timp de doi ani m-am ocupat de asta. Din păcate, criza survenită a adus cu sine neînțelegeri între mulinaționala respectivă și bancă, iar lucrurile s-au stopat. Am avut un moment în care m-am gândit dacă să mă întorc în Italia sau să rămân pe meleagurile natale. Eram un om împlinit financiar, cu experiență, așa că am decis să rămân acasă și să îmi deschid propria afacere, un Pub într-un campus universitar din Cluj. Nu regret nicio secundă că am ales să rămân acasă. Nu știu dacă în Italia aș fi ajuns să fac din meseria mea ceea ce am reușit aici. Nu știu dacă acolo aș fi putut să adun satisfacțiile pe care le-am strâns aici”, mărturisește el.

 

Problemele nu îi dau pace. La un moment dat, fiica lui este diagnosticată cu o boală gravă. „După ce am trecut prin chinurile iadului, am aflat că nu este nimic grav. Atunci mi-am promis că am să fac tot ceea ce pot ca să ajut copiii bolnavi. În călătoriile pe care le-am întreprins în afara țării, am aflat despre terapia prin gătit. Astfel, când visul meu de a avea o Școală de Cooking a început să prindă viață, m-am gândit la asta. În acest loc voi organiza și workshop-uri terapeutice pentru copiii care au suferit traume psihice și fizice. Adică, dincolo de cursurile de gătit pe care le avem pentru cei pasionați de arta culinară, voi avea, săptămânal, aceste ateliere speciale. În occident, acest gen de terapie – care este implementat cu o echipă de psihoterapeuți și, la nevoie, de psihiatrii – are un real succes. Nu doar în cazul copiilor, cât și în cel al adulților. De fapt, ca urmare a rezultatelor extrem de bune, multe clinici și spitale din afara țării noastre au inclus în lista de servicii medicale terapia prin gătit. Eu voi fi susținut de psihoterapeuți și de asistenți sociali. Aceste ateliere sunt într-o primă fază pentru copii, dar în viitor îmi doresc să adune și adulți. Copiii traumatizați se închid în ei. Sunt marcați la nivel psihic. Aduși la aceste ateliere, ei nu știu că sunt supuși unei terapii. Ei se joacă, învață lucruri și sunt investiți cu încrederea unor adulți în a face ceva (un preparat, în acest caz). Fără să își dea seama, socializează, își recapătă încrederea, ajung să se deschidă în fața străinilor, comunică etc. Nu spun că este simplu sau că rezultatele apar peste noapte, dar, cu răbdare, știu că vom face mulți copii să râdă din nou”, mai spune Paul.

Adăpostește multe lecții de viață. Într-un fel, ele le-au făcut ce e azi. „Mi-a trebuit ceva vreme ca să înțeleg vorba aceea, venită din bătrâni: „A face haz de necaz”. Asta e românul nostru. Un om învățat cu greul, un om care nu și-a pierdut speranța că maine va fi mai bine. Dacă o luăm în tragic, nu rezolvăm mare lucru. E adevărat că suntem măcinați de griji, avem nemulțumiri, luptăm – fiecare în felul său – pentru a schimba ceva în societate sau în viața personală. Dar, dincolo de toate astea, hai să ne gândim la câteva aspecte: suntem nația considerată de străini ca fiind plină de viață, care știe să petreacă, să se bucure de momentele frumoase; suntem puternici, întrucât nu am capitulat, chiar dacă ne-a fost greu, suntem credincioși și nu am uitat de Dumnezeu. Românii sunt nemulțumiți, dar nu sunt triști. Cred că cei care îndrăznesc sunt din start câștigători. Atâta timp cât ai curajul de a face ceva (ceva bun, firește), ești norocos,  pentru că ai încredere în tine, pentru că speri să poți schimba ceva, pentru că la un moment dat ajungi să ajuți și alți oameni, pentru că vrei să faci diferența. Dacă îndrăznești, înseamnă  că ai un spirit frumos, aparte, că ieși din tipar”, concluzionează Chef Paul Siserman.

 

 

 

 

 

 

 

 

Inchide