Care a fost cea mai mare spaimă a lui Ceaușescu. După 25 de ani, un preot explică fenomenul pe care comuniștii nu au reușit să-l oprească

Pentru comuniști, acesta era cel mai mare pericol. Au încercat să-i reducă la tăcere, să radă după suprafața pământului dovezile istoriei lor, însă nu au reușit. După 25 de ani, un renumit teolog explică fenomenul pe care Nicolae Ceaușescu nu putut să-l învingă și care, providențial, a fost salvator pentru România.

Care a fost cea mai mare spaimă a lui Ceaușescu

Michel Kubler trăiește de cinci ani în România și este directorul Centrului de Studii Bizantine și Întâlniri Ecumenice „Sfinții Petru și Andrei” din București. În urmă cu 10 ani, teologul împreună cu Katia Mrowiec și Antoine Sfeir, au răspuns la 100 de întrebări ale copiilor despre cele trei religii monoteiste – iudaică, creștină și musulmană – și au strâns răspunsurile în cartea „Dumnezeu, Iahve, Allah”, lansată de curând la Editura Humanitas. Cartea se adresează copiilor de peste 8 ani, dar a fost un succes și printre adulți.

Într-un interviu acordat gândul el vorbește despre cum să le vorbești copiilor despre Dumnezeu, cum au reușit românii să-și salveze credința în perioada comunistă și cât de religioși sunt românii.

Citiți mai jos interviul acordat de Michel Kubler

Domnule Michel Kuble, de la ce vârstă să le vorbim copiilor despre Dumnezeu?

Mereu, nu contează vârsta. Eu sunt preot catolic și nu am familie, dar am prieteni cu familii și ei le vorbesc copiilor când încă sunt foarte mici. Într-o familie creștină e normal să le vorbești copiilor despre Dumnezeu chiar de când sunt foarte mici. Nu știu dacă există și la copiii români, dar la copiii francezi am observat că există o vârstă mistică, pe la 6-7 ani, când majoritatea copiilor încep să-și pună întrebări despre lume, despre locul de unde vin.

În România, religia se predă de la clasa pregătitoare. Există o dezbatere dacă să fie predată religia sau nu. Dumneavoastră, ca teolog, ce opinie aveți în acest sens?

Eu sunt preot, religios și credincios, și consider că cu cât mai devreme le vorbești copiilor despre religie, cu atât mai bine, dar în cazul școlilor franceze de stat, mentalitatea franceză, pe care eu o împărtășesc, pornește de la premisa că învățământul trebuie să fie laic.

Sunt de acord cu asta pentru că învățământul de stat nu ar trebui să fie partizan. Dar asta e din perspectivă franceză, nu românească. Statul, prin intermediul învățământului public, nu ar trebui să favorizeze o religie sau alta, și trebuie să integreze și să fie atent și la copiii care nu au convingeri religioase.

Acesta este motivul pentru care școala le asigură copiilor predarea noțiunilor culturale: istoria religiilor, tradițiile religioase, doctorinele religioase, dar într-un mod echidistant, fără parti-pris. Aici nu vorbesc de școlile confesionale, pentru că în Franța sunt multe astfel de școli.

Învățământul religios este altceva decât cateheza, care intră în responsabilitatea părinților și a parohiilor, ei trebuie să-și asume educația religioasă a copiilor.

În școlile din România, manualele copiilor cuprind exemple cu pedepse, dacă nu faci asta te pedepsește Dumnezeu.

Asta ține mai mult de morală. N-o să mă apuc să judec cultura română. Dar pot să spun că e o diferență foarte mare între ce se întâmplă în Franța și în România. Din ce observ, religiile minoritare nu-și prea găsesc locul în acest sistem de învățământ din România.

Cum ar trebui explicate chestiunile religioase copiilor?

Cred că trebuie să iei întrebările copiilor în serios și asta este foarte dificil. Deseori, când un profesor sau un părinte primește întrebări dificile de la copiii lor, li se par supărătoare. Și atunci ei fac eforturi să caute un răspuns și uneori le spun copiilor că sunt prea mici pentru a primi un astfel de răspuns.

În Biserica Catolică din Franța se pune accentul pe trezirea interesului copilului încă de la vârste foarte mici pentru a stârni curiozitatea copiilor pentru problemele religioase. Copiii trebuie să învețe de mici să se roage. Timp de trei- patru ani copiii învață despre credința în general, despre alcătuirea Bibliei și apoi despre viața creștină.

„Poporul român are o tendință naturală de a fi un popor religios”

Trăiți de cinci ani în România. Cum îi găsiți pe români?

Impresia mea este că poporul român are o tendință naturală de a fi un popor religios, este foarte atașat de practica exterioară religiei. Merg la biserică, la liturghie, merg în pelerinaje. Aceasta are legătură cu pietatea înrădăcinată în spiritul românesc.

În mod providențial, poporul român a reușit să-și păstreze credința deși era interzis acest lucru în perioada comunistă. Dar patrimoniul genetic al românilor a depășit interdicția și le-a permis românilor să-și păstreze credința și ritualurile și așa s-a salvat creștinismul în România.

În Occident, felul nostru de a trăi credința nu este atât de confortabil, nu este înrădăcinat atât de mult. Occidentalii sunt mai raționaliști, orientalii mai emoționali, credința nu e atât de înrădăcinată, spre deosebire de orientali. Dacă îi spui asta unui oriental îți va spune „bine, dar bisericile voastre sunt goale”. Ca să pornesc pe urmele lui Papa Ioan Paul al II-lea aș spune că orice creștin ar trebui să respire prin cei ambii săi plămâni: occidental și oriental, cel latin și cel bizantin.

Aici în partea orientală, oamenii merg la procesiuni cu moaște, se înghesuie la coadă. Dumneavostră cum vedeți aceste lucruri?

Numai Dumnezeu cunoaște inimile, așa cum scrie în Biblie. Poți doar să ai impresia că e ceva superficial, dar nu poți știi. Noi occidentalii ne-am dus în est și am dat verdictul că, în foarte scurt timp, credința în Răsărit o să se prăbușească, că toate țările se vor seculariza, odată cu intrarea Coca-cola și a tuturor firmelor din Occident, și că spiritul religios o să se prăbușească pentru că n-a rezistat până atunci decât ca rezistență la regimul comunist.

Ce rol a avut religia în căderea regimului comunist?

A avut sigur un rol. Nu numai religia, dar este evident că unii dintre artizanii căderii comunismului au fost reprezentanții credinței, inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea. Nu pot să spun că Papa a dărâmat comunismul, dar a fost o figură care a întruchipat rezistența morală și spirituală. Și iată că după 25 de ani, credința este nechimbată. Există lucruri care au dispărut, dar nu au un impact atât de mare cum credeam noi. E doar o eroziune. Cred că reprezentanții religiilor trebuie să fie atenți la erodarea credinței pentru că e mai subtilă.

De exemplu, cei care l-au votat pe președintele Iohannis, și asta e doar o constatare sociologică, ei vor fi primii care se vor îndepărta de el. Categoriile sociale care l-au votat pe Iohannis sunt cele care practică cel mai puțin religia: tinerii, cei cu instruire superioară și cei care locuiesc la orașe.

În sondajele de la alegeri oamenii erau întrebați dacă credeți că va ajunge președinte cineva care nu era ortodox, se făcea apel la fibra națională și am crezut că lupta lui Iohannis este pierdută. Faptul că Iohannis a câștigat mi se pare că aduce o schimbare. Mi se pare că România își poate construi viitorul fără să se raporteze la credință, la religie. Nu au votat cu un lutheran împotriva unui ortodox.

S-a spus după alegeri că românii sunt foarte toleranți…

Da, sunt toleranți, dar e un semn că încep să se emancipeze de modelul religios dominant.

„Nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există”

Cum îl explicați dumneavostră pe Dumnezeu?

Nu știu dacă e cazul să-l explicăm pe Dumnezeu. Pascal a spus că n-o să mă caute decât cel care m-a găsit deja, dar mai e și o altă frază a Sfântului Augustin care spune că dacă vrei să înțelegi trebuie să crezi. „Crede pentru a înțelege”.

Ce i-ați spune celui care are îndoieli cu privire la existența lui Dumnezeu?

N-aș căuta niciodată să-l conving. Aș face apel la planul existenței. Aș încerca să-i împărtășesc, nu să-i demonstrez, să-i arăt cum îmi schimbă mie viața Dumnezeu și i-aș spune că Iisus Cristos a fost omul cel mai minunat care a existat vreodată. I-aș spune că cea mai mare bucărie a unui om este să fie fratele lui Cristos. După ce-i povestesc despre asta, abia apoi trec la partea rațională. Cum zicea Pascal, nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există, actul de credință nu ține de intelect, ci de experiență.

Cine e Michel Kubler

Michel Kubler s-a născut pe 21 ianuarie 1955, Villé, Bas-Rhin, Franța. Preot asumpționist (din 1989), Kubler este doctor în teologie al Universității Catolice din Lyon, fost redactor-șef pe probleme religioase al cotidianului La Croix și colaborator la Bayard Presse.

Din 2010 până în 2014, este delegat al Superiorului provincial din Franța pentru misiunea în Orient a congregației asumpționiste.

Stabilit la București în septembrie 2010, contribuie la reînființarea comunității asumpționiste, în 2011 devine rector al parohiei catolice francofone „Sacré-Coeur”, iar din 2012 ține cursuri la Facultatea de Teologie Romano-Catolică.

În prezent conduce, tot la București, Centrul de Studii Bizantine și Întâlniri Ecumenice „Sfinții Petru și Andrei”.

Din 2014 a fost numit asistent al Superiorului provinciei asumpționiste din Europa, nou înființată. Printre lucrările sale, individuale sau în colaborare, se numără: Dumnezeu, Iahve, Allah (Dieu, Yahweh, Allâh, împreună cu Katia Mrowiec și Antoine Sfeir, în care a formulat răspunsurile despre creștini, Bayard Jeunesse, 2004; Humanitas, 2015), La grâce de vivre (interviuri cu Mons. Joseph Doré, Bayard, 2005), Benoît XVI, pape de Contre-Réforme? (Bayard, 2005), ​Mic indreptar de credință (Petit parcours de foi, Bayard, 2014; Humanitas, 2014). A participat multă vreme la emisiunea C dans l’air, la postul TV France 5.