OPINIE. Anotimpurile vrajbei noastre

Pe măsură ce trece timpul, resursele de calm și de răbdare ale fiecăruia dintre noi se împuținează. Pentru o vreme, am avut senzația că trăim și simțim în aceleași lumi, că aparținem unei comunități care împărtășește aceleași preocupări, aceleași dureri, doruri sau temeri. Încet-încet, revenim la “normal”, “trăim în aceeași lume dar simțim în lumi diferite”; ne întoarcem la o viață publică zbuciumată, fără orizont și fără respirație, caracterizată de polarizare, politizare, lipsa dialogului și mai ales a viziunii.

Un spațiu public subdezvoltat

Exista speranța, pe care mărturisesc deschis că am îmbrățișat-o și eu, că această criză se va cupla și cu un moment de reflecție, de învățare pentru noi toți, indiferent în ce poziție ne-am afla, lideri, manageri, antreprenori, bugetari, corporatiști etc. Că nu vom irosi potențialul său de transformare în ceea ce privește mersul lucrurilor în plan social, politic, intelectual. Judecând după evoluțiile din spațiul public (românesc, dar nu numai), pare că ne vom întoarce la normal; dar prin normal înțelegând nu recăpătarea dimensiunii sociale a vieților noastre, libertatea de a călători, chiar de a hoinări, pe străzi, în țară, în afara ei, diferențierea mai clară dintre spațiu public și spațiu privat, dintre muncă și odihnă. Ci normalul în sensul întoarcerii la vechile asperități, conflicte și neînțelegeri majore care brăzdează societatea de ceva vreme și care fac aproape imposibilă acțiunea comună.

NEWS ALERT Furtuna a făcut prăpăd la Sinaia: un copac a căzut peste o mașină cu trei persoane

23:16

ULTIMA ORĂ Donald Trump, declarație de forță înaintea întâlnirii cu președintele Ucrainei: „Zelenski nu are nimic până nu aprob eu”

23:11

Am intrat în criză cu un spațiu public subdezvoltat. Fără mare apetență pentru problematizare, contextualizare, dar cu mare ușurință de a transforma orice idee, oricât de generoasă, în dogmă, în slogan. Cu un dispreț sistematic față de carte, expertiză, profunzime, muncă laborioasă, de unde amatorismul și abordarea artizanală a subiectelor complexe. Eram și suntem neprietenoși cu nuanțele și cu punctele de vedere care ar contrazice dogmele în care ne legănăm confortabil; fie că acestea se referă la domeniul economic, financiar, politic sau geopolitic.

Dezbaterile – câte mai sunt – se reduc la o luptă între bine și rău, între feți-frumoși și zmei; trebuie să ne hotărâm rapid și fără echivoc de partea cui suntem, să ne alegem “tabăra” și să rămânem acolo pentru totdeauna. Nu există puncte de vedere alternative, ci neapărat opuse, contrare și, mai ales, “retrograde”, “nebuneşti”, “paranoice”, “populiste”, “isterice”, “fake”. Confruntați cu astfel de puncte de vedere, apelăm la gesturi reflexe: cine e, al cui e, cine îl plătește, este prea pro, este prea anti.

Lejeritatea cu care suntem dispuși să îi excludem din conversația publică pe cei ale căror păreri nu le împărtășim – pe motiv că sunt “needucați”, „inculți”, „săraci”, „țărani” este semn clar de iliberalism, de miopie intelectuală, într-un plan mai larg.

Dictatura responsabilității individuale

Caracteristica perioadei este dată de prevalența, posibil chiar dictatura retoricii privind responsabilitatea individuală, libertatea de alegere ca singure explicații pentru orice se întâmplă (fie că vorbim despre muncitorii care au plecat să culeagă sparanghel, țăranii care nu știu să voteze cum trebuie, bătrânii care nu stau în case și umblă prin farmacii, profesorii care nu s-au adaptat la mediul online, părinții ai căror copii nu au tabletă). Prevalență sau dictatură care eludează orice discuție despre structuri sociale, contexte culturale, tendințe politice sau geopolitice. Și, mai ales, înăbușă orice preocupare privind politicile care ar putea conduce la rezolvarea unor probleme complexe.

Cu o astfel de setare a conversației publice în general, nu e de mirare felul în care este înțeleasă și competiția politică. Relația putere – opoziție, indiferent de cine ar ocupa aceste roluri, se rezumă la o confruntare retorică, dublată de dorința de anihilare, de eliminare a “adversarului” (ce buni am fi dacă nu ar exista opoziția, dacă nu ne-ar critica opoziția, sau jurnaliștii). Reflexe pe care le manifestă, pe rând, fiecare dintre cei care se perindă la putere și în opoziție. A face opoziție înseamnă a genera engagement pe Facebook sau rating la talk show-uri, iar nu investigație socială, documentare privind trendurile economice, evoluțiile internaționale, propunere de politici alternative.

Lipsiți de exercițiul opoziției în sensul de generare de politici alternative, în momentul în care se face alternanța la putere, câștigătorii sunt luați pe nepregătite și ajung să îi urască, deopotrivă, pe cei care nu i-au votat (că de ce nu i-au votat) și pe cei care i-au votat (că de ce i-au votat). Cu un astfel de parcurs, noțiunea leadership-ul este retrogradată la aspectul de șefie, deoarece leadership-ul nu se poate manifesta în raport cu o comunitate pe care o disprețuiești, fie pe motiv că te-a votat, fie pe motiv că nu te-a votat.

 Polarizarea nu ține loc de viziune

Vestea proastă este că, foarte posibil, ne vom adânci cu toții fix în dogmele cu care am intrat în criză. Și înainte aceste slăbiciuni ale spațiului intelectual, public și politic reprezentau un obstacol major. Cu atât sunt mai periculoase acum, în condițiile în care criza ne învață tocmai lecțiile ambivalenței, nuanței și complexității

Revin, obsesiv, întrebările privind ce se va întâmpla după ce starea de urgență se va încheia, de fapt, nu va mai putea continua din motive economice, sociale și nu neapărat din motivul că urgența medicală s-ar fi încheiat. Formularea acestor întrebări, chiar a unor nedumeriri, a unor neliniști nu înseamnă “dușmănie”, “rea-voință”, “punere de-a curmezișul”, “subminarea parcursului european și occidental al țării” (vezi și etichetările de mai sus).

Într-un articol recent, Nouriel Roubini, economistul celebru pentru a fi prezis criza globală din 2007/2009, ridica tocmai această problemă a viziunii cu privire la ce urmează. Punctul său de vedere era acela că guvernele, din țări mai mari sau mai mici, ar trebui să înceteze să mai fie obsedate de problema banilor (deși aceasta va fi una dramatică). În schimb, ar trebui să primeze, dată fiind complexitatea previzibilă a perioadei, preocupările de a articula o viziune de ansamblu, care să vizeze patru tipuri de infrastructuri: infrastructura capitalului uman, infrastructura fizică (inclusiv cea tehnologică), infrastructura de mediu și infrastructura instituțională (inclusiv capitalul social). De abia după clarificarea acestei viziuni “bine ghidate” cu privire la cele patru tipuri de infrastructură, “banii (și voturile, aș adăuga) pot începe să curgă”.

Dar, am uitat, e prea greu “cu din astea”, cu infrastructură, cu capital social, cu construcție statală și instituțională. Nu mai bine identificăm noi rapid niște vinovați, niște țapi ispășitori și ne mobilizăm alături de cineva împotriva altcuiva?

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU