Califul de lângă Bagdad

Pe drumul spre Bagdad, a lepădat ultimele două cuvinte din numele organizației de insurgenți jihadiști pe care o conduce: fusese ISIS (Islamic State of Iraq and al-Sham); a scos Irakul și Levantul (al-Sham) și a rămas IS – Islamic State (al-Dawlah al-IslāmÄ«yah), iar el s-a autoproclamat calif.

„Khalifa” înseamnă „vicar, înlocuitor, succesor”. După Profetul Muhammad, au existat patru vicari –  „khalifa rassul Allah” –  vicarul și trimisul lui Allah (pe pământ), așa-numiții Califi Bine Ghidați. Primul, între anii 632-634, a fost Abu Bakr („Tatăl Fecioarei”), socrul lui Muhammad, tatăl Aișei, soția preferată a Profetului. Al doilea, Umar (634-644), tot un socru al Profetului, a avut răgazul să-și atribuie, pe lângă titlul de calif, și pe acela de Prinț al Dreptcredincioșilor (Emir al-Muminin), titlu pe care și l-a luat zilele acestea și șeful rebelilor care au cucerit oraș după oraș și se îndreptă Capitală. Al treilea dintre Califii Bine Ghidați a fost Uthman (644-656), iar al patrulea Ali (656-661), vărul și ginerele Profetului, soțul Fatimei. Cu Ali începe imamatul (imam – „cel din frunte” la rugăciune), concepție religioasă care se referă la transmiterea Legii prin 11 imami infailibili (cel de-al 12-lea, Imamul Ascuns, este așteptat să vină când se va apropia Judecata de Apoi). Cu califul Ali se naște a doua ramură a Islamului – șiismul (shi”a înseamnă „plecat”, descins din veneratul Ali).

În următorul secol, al VIII-lea, existau deja două mari califate – cel din Damasc și cel din Bagdad, a căror putere s-a extins, secole la rând, din Maghreb („apus”, termen ce desemnează Marocul, Mauritania, Algeria, Tunisia și Libia) în Spania andaluză. Cei din dinastia abbasidă (750-1258) au dat Califatului coerența și forța unui unui sistem politico-religios. Întemeietorul dinastiei, Abbas, un unchi al Profetului, a aparținut hașemiților kureișiți din Mecca, fiind, cu alte cuvinte, membru al clanului hașemit din tribul Kureiș („rechin mic”) al Profetului, ceea ce i-a oferit deplină legitimitate, acea legitimitate ereditară care le-a lipsit omeyyazilor, predecesorii lor din Damasc. Ultimul calif (alungat de Atatürk, în noiembrie 1922, înaintea de abolirea Sultanatului) a fost Wahid ad-Din (Unificatorul Religiei). Wahid, ca și predecesorii, își luase titlul de calif, neavând nici etnie arabă și cu atît mai puțin descendență hașemită. Este motivul pentru care arabii nu i-au recunoscut niciodată pe sultani drept califi, dar au fost obligați să-i suporte. În vremurile acelea s-a născut, probabil, formula „un conducător musulman rău e mai bun decât haosul”.  

POLITICĂ Societatea Timișoara îi solicită lui Nicușor Dan sprijin pentru Ilie Bolojan în disputa cu Partidul Social Democrat

23:15

SOCIAL Ne rărim. Câți români au plecat din țară de la Revoluție

22:25

Din 1924 până astăzi, fantoma Califatului bântuie, în diverse năzăriri nostalgice, lumea islamică. E nostalgia unității (opusă regionalismelor, care au urmat împărțirii barbare, de către colonialismul francez și britanic a Orientului Mijlociu), e și nostalgia puterii (care îngloba, odinioară o imensă inflență culturală). Nostalgia Califatului n-are a face cu nebunia unuia de teapa sunnitului extremist al-Baghdadi, care revendică puterea politico-religioasă a unui calif – profitând de greșelile de neiertat ale regimului șiit de la Bagdad, după ocupația americană.

Armata încropită a Irakului, instruită în grabă de experți NATO, nu pare a reuși să facă față insurgenților- nici cu ultimele ajutoare logistice, venite inclusiv din Rusia. Cu toate acestea și în pofida poreclei, al-Baghdadi nu va ajunge la Bagdad. Vor avea grijă să-l oprească Gardienii (Pasdaran) Revoluției din Iran, care, în număr de câteva mii, au și ajuns la fața locului, sub pretextul ocrotirii locurilor sfinte (șiite) – Kerbala (situat la 90 de kilometri sud de Bagdad, locul martiriului lui Hussein, fiul lui Ali), Najaf (locul în care a fost asasinat califul Ali, unde ayatollahul Khomeini a trăit în exil, paisprezece ani, până în 1978).

Adevăratul pericol este acela că, în zonă, în spatele confruntărilor regionale sunnito-șiite, pretext al unor aventurieri fanatici, încep să se ivească explicit marii combatanți: Arabia Saudită și Iranul.