• Publicat:
  • Actualizat:
Puterea Gândului

COMENTARIU Crenguța Nicolae: Vreți castrare chimică pentru pedofili? Nu mai bine pedeapsa cu moartea?

COMENTARIU Crenguța Nicolae: Vreți castrare chimică pentru pedofili? Nu mai bine pedeapsa cu moartea?
Premierul Viorica Dăncilă a cerut referendum pe tema unor pedepse mai mari pentru criminali, pedofili și violatori. E doar cea mai nouă ilustrare a gândirii la modă între politicieni: guvernarea cu ochii la Facebook și la stradă, populismul nu ca strategie de guvernare, ci ca expresie a fricii.

Pentru cine strâmbă din nas la asocierea dintre populism și strategie de guvernare: da, un politician se poate folosi de strategii populiste ca să-și manifeste leadershipul, adică să-și asigure susținerea pentru ideile sale politice prezentându-se drept cel sau cea care răspunde unor aspirații populare pe care rivalii le ignoră. O face, de pildă, vicepremierul italian Matteo Salvini, care guvernează evident cu ochii la Twitter și la Facebook, mai exact la mesajele care îi cer să rezolve problema imigrației necontrolate și cea a pauperizării italienilor de rând. Are succes: există petiții, pagini de Facebook, hashtaguri de Twitter pe tema „Salvini non mollare” (Salvini, nu te lăsa), iar partidul lui, Liga Nordului, a ajuns în sondaje aproape de 40%. În aprilie, după un viol în grup asupra unei femei din Viterbo, Salvini a cerut introducerea castrării chimice pentru violatorii recidiviști și pentru pedofili, iar un sondaj al Ligii arăta în mai că 58% dintre italieni ar vrea asta.

Pe 27 iulie, după scandalul național al morții unui polițist ucis la Roma în misiune de doi tineri americani, Salvini a scris pe Facebook, colectând (până ieri seara) peste 71.000 de reacții favorabile: „Sperând ca asasinul bietului nostru carabinier să nu mai iasă din pușcărie, le reamintesc binevoitorilor că în SUA cine ucide riscă pedeapsa cu moartea. Nu zic că trebuie să ajungem și noi acolo, dar la închisoare pe viață (cu muncă obligatorie, evident) în mod sigur!” (binevoitorii fiind opoziția, Partidul Democrat). Era o aluzie la anunțul Departamentului Justiției din SUA cum că, după o pauză de 16 ani, se reia aplicarea pedepsei cu moartea pentru infractorii condamnați de tribunalele federale, cu o primă listă de cinci condamnați pentru „crime grave și infracțiuni sexuale”. Unii dintre fanii lui Salvini au priceput imediat sugestia, cerând de-a dreptul reintroducerea pedepsei cu moartea, abolită în 1948 în Italia și inexistentă la ora actuală în Europa, cu excepția statului Belarus.

La noi, imediat după ce a izbucnit scandalul de la Caracal, au apărut comentatorii indignați, necunoscători ai legilor și dornici nu de justiție, ci de răzbunare. Ardeți-l de viu pe criminal, trageți-l în țeapă, băgați pedeapsa cu moartea, dați-ni-l nouă să-l linșăm, cum adică nemernicul mai are și avocat? torturați-l să vorbească! Sunt aceiași care la orice crimă bine mediatizată sar să ceară moarte pentru moarte, pentru că au nevoie ca de aer de un debușeu pentru furia și frustrarea acumulate în viața lor din cauze care n-au nicio legătură cu crima respectivă. Au apărut, în consecință, și petițiile online: una care cere reintroducerea pedepsei cu moartea „pentru crime odioase” și înăsprirea pedepselor pentru viol, pedofilie și crimă avea ieri seara peste 107.000 de semnături; petiția pentru introducerea castrării chimice a pedofililor și a violatorilor avea aproape 98.000; o alta pentru pedeapsa cu moartea aplicată criminalilor avea aproape 10.000; o alta care cere decapitarea criminalului de la Caracal strânsese peste 15.000. Toate, inclusiv cu multe semnături din țările europene unde trăiesc românii din diaspora.

Pe acest fond, premierul Viorica Dăncilă a ieșit să promită un referendum pentru introducerea „unor pedepse drastice pentru criminali, violatori și pedofili, precum închisoarea pe viață sau castrarea chimică” (castrarea chimică fiind o inițiativă deja depusă de deputatul PSD Cătălin Rădulescu și care a primit deja aviz negativ de la Ministerul Justiției). Această propunere este o replică identic de populistă la referendumul populist al președintelui Klaus Iohannis, unde cei mai furioși și mai neinformați dintre români au răspuns „da” cu speranța că astfel se va legifera interzicerea definitivă a amnistiei și a grațierii pentru fapte de corupție. Ca atare, referendumul lui Dăncilă ar fi menit să călărească și el un val de furie populară cu ocazia unui rând de alegeri, așa cum s-a întâmplat și cu cel din 26 mai. Dincolo de calculele electorale însă, ambele inițiative dau seamă de altceva – de lipsa de leadership politic, înlocuită cu politica făcută în virtutea fricii: frica de a fi înlocuiți la putere de niște populiști mai cinici, mai apți să mobilizeze sau, după caz, să asmută electoratul încotro au ei interesul s-o facă.

Acest model al fricii a început să domine tot mai clar peisajul politic de la noi, deși n-a fost mereu la fel de evident resortul său. De pildă, faptul că nici până în ziua de azi USR și PLUS nu și-au definit doctrina a fost interpretat ba drept iscusință tactică în perspectiva doritei alianțe între cele două partide, ba drept un model novator (de fapt, o imitație a tacticii folosite de En Marche a lui Emmanuel Macron) de a se feri de poziționarea în funcție de doctrinele clasice, etichetate drept învechite. În realitate, așa cum s-a văzut pe paginile celor două partide și ale fruntașilor lor, e doar frica de a nu pierde voturi și de a nu se expune criticilor dacă recunosc deschis că își asumă anumite poziții progresiste sau libertariene. O mică excepție de la regula neasumării a creat deputatul USR Tudor Pop, proponent al legii antifumat, care a scris pe Facebook că „nu o să ne facă agenda politică nici industria tutunului, nici direct, nici prin interpuși, nici influencerii, nici artiștii, nici alegătorii”.

Exprimarea era frustă și țâfnoasă, dar Pop avea dreptate: nu doar că mandatul nu e imperativ, deci un ales nu poate fi obligat de alegători la o anumită acțiune, dar alesul, politicianul are datoria de a-i educa și conduce pe alegători, propunându-le soluții de politici publice, modele culturale și atitudini morale, chiar atunci când știe că ele vor fi nepopulare sau greu de înțeles: aceasta înseamnă leadership și responsabilitate. Ulterior, bălăcărit de comentatori, Pop și-a șters postarea și și-a cerut scuze, dând chiar încredințări că știe că „politica se face de jos în sus și niciodată invers” (ceea ce e o afirmație falsă și populistă). Aceeași poziție fricoasă o are PNL: văzând înainte de alegeri că pierde teren în fața USR-PLUS fiindcă oamenii acestora știu mai bine să exploateze dorința electoratului dreptei de a asculta discursuri anticorupție cât mai virulente, PNL l-a importat direct pe primul loc în lista pentru europarlamentare pe moderatorul tv cel mai priceput la urlete anticorupție. Și a avut succes. Așa cum a avut succes și președintele Iohannis cu referendumul lui anticorupție, convocat cu teama ca nu cumva USR să confiște pentru sine această temă foarte productivă electoral.

Aceeași poziție fricoasă o are PSD, care mai nou a devenit mai decis decât opoziția să-și arate supunerea față de popor. Viorica Dăncilă și Gabriela Firea s-au pozat zâmbind tocmai cu unii dintre militanții Rezist care le insultaseră cel mai mult. După ce a criticat intens referendumul prezidențial, PSD a depus slugarnic un proiect de lege pentru modificarea Constituției în acord cu rezultatul acestuia, deși juriștii săi (ca și ai celorlalte partide cu proiecte asemănătoare) știau că propun prevederi neconstituționale. Iar acum, tot de frica celor care vor linșaje și execuții, Dăncilă a venit cu ideea referendumului. E drept că, față de setea de sânge vizibilă pe net și în stradă, un referendum care propune doar înăsprirea unor pedepse și nu și reintroducerea pedepsei cu moartea pare de-a dreptul un act de curaj; de fapt e însă dorința de a contracara cu ceva temuta perspectivă ca președintele și opoziția să repete mișcarea de după Colectiv. Forța fricii s-a văzut și la Călin Popescu-Tăriceanu, care în loc să explice de ce pedeapsa capitală e inadmisibilă într-o țară membră UE, discuta liniștit la tv despre idee, mărginindu-se să spună că, oricum, nici în SUA condamnările la moarte n-au eradicat crimele.

Nu e greu de văzut că frica se corelează de fapt cu lipsa de considerație față de cetățeni. Atunci când politicienii profită de emoția populară, o stârnesc și o canalizează în folosul lor, nu-și respectă electoratul; le e doar teamă că emoțiile lui s-ar putea întoarce cândva contra lor. În cazul de față, leadership adevărat ar însemna ca politicienii și formatorii de opinie afiliați lor să-i informeze corect pe cetățeni. Să le explice că pedeapsa cu moartea sau portul de armă nu sunt soluții pentru combaterea criminalității; că nu era nevoie de nicio schimbare de legislație sau de bugete pentru ca polițiștii de la Caracal să poată obține rapid localizarea casei ucigașului și să intervină imediat; că pentru omor calificat deja există pedeapsa cu închisoare pe viață în Codul penal, iar înăsprirea pedepselor este rareori un mijloc de a descuraja criminalitatea; că nu e nevoie de cipuri sub piele sau de protocoale secrete cu SRI pentru ca răpitorii și ucigașii să fie prinși. Și să fie gata, dacă tot promit proiecte de țară și strategii pe care nu le livrează niciodată, să abordeze elefantul din cameră: descurajarea și disperarea omului de rând în fața unor instituții și funcționari ai statului care nu-l slujesc, ci îl exploatează și îl disprețuiesc.

Această descurajare și disperare nu se rezolvă nici cu demiterea unor șefi, nici cu căderea unui guvern, nici cu modificarea Codului penal, a unor legi sau a unor bugete. Discuția din jurul crimelor de la Caracal a intrat repede în zona teoriilor conspirației: dacă e vorba de trafic de organe, de trafic de carne vie pentru export sau pentru americanii de la Deveselu? Atotștiutorii de pe net au început să facă bășcălie, la fel ca și în cazul Sorinei de la Baia de Aramă: iată, ce țărani proști, mai lipsesc reptilienii și extratereștrii! Dar asemenea teorii – la fel ca și petițiile pentru pedeapsa cu moartea – apar nu pentru că oamenii sunt proști, ci fiindcă nu au acces niciodată la adevărul și dreptatea pe care le cer. Dincolo de eforturile unor adevărați oameni ai legii și de anchetele din presă, nu sunt deranjate decât sporadic rețelele de business formate între mafiile și mahării locali, cele care sufocă regiuni întregi. Deranjarea lor implică voință politică, leadership, respect față de cetățean și curaj. Dar e mult mai ușor pentru cei aflați în campanie electorală să profite de furia de moment a oamenilor ca să lovească în adversarii politici. În fond, cui îi pasă ce-o să fie mai târziu? Nu știm noi că românii sunt proști și au memorie scurtă?

Inchide