Condamnați la moarte, prin cutremur

Cred că oamenii aceia, inconștienți, care ne conduc au, totuși, impresia că pe ei îi va anunța cineva cu vreo câteva zeci de minute înainte, ajutându-i să o scoată cumva la capăt. Poate își construiesc nonșalanța criminală pe gândul inept: „Mie nu mi se poate întâmpla! Nu, nu!!”. Poate și-au construit un buncăr în care își cresc copiii, încercând să-i ferească de „sinistru”. Așa se numește după – „sinistru”. Înainte, i se spune, neutru, cutremur; emfatic, marele cutremur; cu ștaif, seism. Fără conotații subiective, fără stări, fără spaime, fără vinovății. Înainte, nu înseamnă mare lucru. După, îți vin în minte zeci, sute de motive pentru care ar fi trebuit să faci lucruri – unele, să nu faci lucruri – altele; să nu faci compromisuri, să nu ierți, să nu taci, să-ți pese, să nu accepți indiferența, crima premeditată, să nu-ți expui copiii, familia, să nu expui pe nimeni dintre toți cei care trăiesc odată cu tine. Nimeni nu are obligația să moară odată cu tine, pentru prostiile pe care le faci, pentru lipsa ta de inteligență și viziune, de imaginație.

Îi fac vinovați de crimă prin nepăsare pe toți cei care ne/ne-au conduc/condus (dictatori, siniștri, odioase, președinți, miniștri, primari, viceprimari, consilieri) și care, înainte să facă orice altceva, ar fi trebuit să dispună consolidarea tuturor clădirilor vechi – așa-zis „cu bulină” -, rămase în picioare după cutremurul din 4 martie 1977, precum și pe cele noi, serios avariate – și n-au făcut-o, sub diverse pretexte!

ULTIMA ORĂ 19 candidaţi validaţi în competiţia la şefia Parchetului ÎCCJ, DNA şi DIICOT. Urmează proba de interviu

13:32

EMISIUNI Colonelul Cristian Micu, relatări din spatele ușilor închise: „Pe la Jilava au trecut cei mai periculoși deținuți”

13:30

Pe toți cei care, având bugetele țării și ale orașelor pe mână, au cheltuit, inept și ticălos, sute de milioane de euro pe nimicuri, pentru ca să mănânce și gura lor – a unora dintre ei – ceva; fără să-și imagineze groaza, în starea ei cea mai brutală.

Pe toți cei pe care nu i-a interesat și nu-i interesează cum vibrează aerul, lumina și praful, în jur, după un cutremur precum cel din 4 martie; cum urlă văzduhul, cum se înroșește luna, cum tremură carnea pe tine, neștiind ce-ți fac copiii, părinții, iubita, toți cei dragi; cum scrâșnește fierul în carnea betonului care se sfărâmă, deodată, rupând și aruncând în stradă cărămida zidurilor; ce culoare are bezna, și în ce bemoluri stranii se înalță țipătul; cum zvâcnesc și se contorsionează volumele, toate volumele, în principiu complet imobile; cum se vede, din stradă, lumina lumânărilor în „intimitatea” camerelor, expuse prin pulverizarea zidurilor exterioare; cum te îneacă praful gros, cu gust de fier coclit; cum ies oamenii prin ferestre și vitrine, târându-se pe caldarâm; cum miroase moarte, pe care n-o știi, dar pe care o intuiești sub muntele de moloz, „ridicat”, într-o secundă, la ora 21 și aproape 23 de minute, pe locul în care, la 21.21 se afla „blocul Scala”; în încăperile căruia trăiau, la acea oră – fiecare cu preocupările, gândurile, speranțele și visurile sale – poate o sută de oameni; poate mai mulți; poate mai puțini…

Și, pentru că o viață înseamnă enorm, cât poate însemna, atunci, o sută de vieți curmate, violent, de prăbușirea unui bloc, dintr-un oraș? Dar miile de vieții curmate de prăbușirea a zeci de blocuri, dintr-un oraș? Dar zecile de mii de vieți curmate de prăbușirea a zeci de blocuri, în zeci de orașe?!

Asta nu înseamnă să ucizi infinitul prin indolență? Asta nu e crimă cu premeditare?