De ce n-a ajuns România o putere dominantă în Europa

În Apocalipsa după Attali (cartea sa intitulată „Scurtă istorie a viitorului”, publicată în 2006), la ediția în limba română adaugă, în 2007, un ultim capitolaș (7), sub titlul „Dar România?”.

(„Dar România?” m-am întrebat astăzi, ascultând elucubrațiile televizate ale politicienilor noștri).

Iată care sunt, în opinia de acum un deceniu a lui Jacques Attali, cele trei motive fundamentale pentru care „România n-a reușit niciodată să devină o putere dominantă în Europa” (Editura Polirom. Iași 2016, traducerea Mihai Ungurean):

„Pe de o parte, România a privilegiat întotdeauna agricultura, industriile alimentare, renta funciară și interesele birocratice legate de acestea, în detrimentul industriei, al profitului, al mobilității, al inovației și al tehnologiilor dezvoltării. Ulterior, România a trăit mereu în nostalgia unui trecut preamărit, în respectarea castelor sale birocratice, reconstituindu-le la nesfârșit.

Pe de altă parte, România a neglijat mereu să-și creeze o forță navală, o marină militară și comercială suficient de puternică. Nu a știut să dea prioritate dezvoltării unui port, deși bazinul agricol și industrial adiacent ar fi putut s-o facă să devină inima Mării Negre (…).

În sfârșit, nu a reușit să formeze, să suscite și nici să primească o clasă creativă suficient de numeroasă: nu a pregătit niciodată destui marinari, ingineri, cercetători, întreprinzători, comercianți și industriași; nu a atras niciodată destui savanți, bancheri și creatori de întreprinderi, ci doar teoreticieni și artiști plătiți de putere, precum și administratori însărcinați să sintetizeze și să administreze, dar niciodată să-și asume riscuri”.