Doctrina justificării și justificarea doctrinei

Monseniorul Pietro Parolin, Secretarul de Stat, (un fel de prim ministru al Vaticanului), definea astăzi călătoria apostolică a Papei în Suedia ca „un moment istoric, o piatră de hotar pe calea reconcilierii și a căutării, împreună, a unității”. Cardinalul Parolin e un redutabil diplomat, fost nunțiu (ambasador) în Venezuela lui Hugo Chavez.

Rugăciunea ecumenică, săvârșită în această după-amiază în Catedrala din Lund (veche de aproape nouă secole), s-a desfășurat în prezența regelui Carl Gustav al XVI-lea și a reginei Silvia.

OPINIE Nicușor Dan, articol publicat pe un site conservator din SUA, la a 250-a aniversare a Americii: „Parteneriatul dintre ţările noastre trebuie consolidat”

09:05

EXCLUSIV „Şoşocarul” devenit „bolojenist” explică pentru Gândul cum l-a racolat Bolojan: „Dacă sunt bun, au nevoie să facem treabă”

09:00

Papa Francisc și-a început predica, invocând cuvintele Mântuitorului la Cina cea de Taină (Ioan, 15,4): „Rămâneți în mine, așa cum și eu rămân în voi (…). Trebuie să privim spre trecutul nostru cu dragoste și onestitate, recunoscându-ne greșeala și căutând iertarea, pentru că doar Dumnezeu este Judecătorul. Trebuie să recunoaștem, cu aceeași dragoste și onestitate, că despărțirea noastră ne-a îndepărtat de intuiția primordială a poporului lui Dumnezeu, care în chip natural tânjea să fie unul, iar lucrul a acesta a fost perpetuat istoric de puternicii lumii mai degrabă decât de oamenii credincioși, care permanent și pretutindeni au nevoie de a fi călăuziți, cu siguranță și dragoste, de Păstorul lor cel Bun (…). A existat, desigur, o voință sinceră, din partea ambelor părți, de a practica și susține adevărata credință, dar în același timp ne dăm seama că ne-am închis în noi înșine, din teamă sau părtinire privind credința pe care ceilalți o profesau cu accent și în limbaj diferit (…). Experiența sprituală a lui Martin Luther ne provoacă să ne amintim că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Cum pot avea un Dumnezeu binevoitor? Aceasta e întrebarea care l-a bântuit pe Luther. Într-adevăr, problema unei relații doar cu Dumnezeu este decisivă pentru viețile noastre (…). Cu formula „sola gratia” (numai prin har), Luther ne amintește că Dumnezeu preia mereu inițiativa, înaintea oricărui răspuns uman, chiar dacă El caută să trezească acel răspuns. Doctrina justificării  exprimă esența existenței umane în fața lui Dumnezeu”.  

Spusele Papei Francisc le urmează cu acuratețe pe cele ale Papei Emerit Benedict al XVI-lea (specialist în teologia lui Luther), care în urmă cu  cinci ani, la Erfurt, într-o întâlnire cu membrii Consiliul Bisericii Evanghelice din Germania, explica: „Gândirea lui Luther, întreaga sa spiritualitate este în totalitate cristocentrică (…).  Ceea ce nu i-a dat pace a fost problema Dumnezeirii – pasiunea profundă, motivația vieții sale și a întregului său drum. Cum pot avea un Dumnezeu milostiv? Această întrebare i-a pătruns în inimă și a stat la baza oricărei cercetări teologice pe care a întreprins-o și a fiecărei lupte interioare. Pentru el, teologia nu era o chestiune academică, ci o luptă cu sine, iar aceasta, ulterior, o luptă pentru Dumnezeu și cu Dumnezeu (…). Nu, răul nu e un fleac. N-ar putea fi atât de puternic, dacă l-am pune cu adevărat pe Dumnezeu în centrul vieții noastre. Care este poziția lui Dumnezeu față de mine, cum mă poziționez eu în fața lui Dumnezeu? Această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou și, firește, într-o formă nouă, întrebarea noastră. Cred că este primul sentiment care ar trebui să ne cuprindă la întâlnirea cu Martin Luther”.

Scriu cu obstinație despre vizita Papei Francisc în Suedia, încercând să vă transmit că – dacă romano-catolicii și luteranii, prin cei mai înalți slujitori ai lor, se unesc astăzi în rugăciune – în jurul nostru lucrurile se schimbă. Să vă aduc vestea cea bună că, într-o lume secularizată, care L-a alungat pe Dumnezeu, există creștini (nu puțini, peste un milliard) care se străduiesc să Îl aducă înapoi.