Duminica bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr

Nu se putea mai bun prilej să invoc – în aceste ore de patimi politice – figura luminoasă a arhimandritului Sofian de la Mănăstirea Antim, un mare duhovnic ortodox. Deținut politic în lotul „Rugul Aprins”, supranumit Apostolul Bucureștilor, s-a mutat la cele veșnice, în 2002, după o viață mucenicească.  Rupt parcă din Filocalie, Sofian a fost și un pictor iscusit, asemenea Sfântului Apostol Luca, de a cărui Evanghelie se face pomenire astăzi.

Iată parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, așa cum a deslușit-o părintele Sofian, într-una dintre tulburătoarele sale predici:

„(…) Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupărați de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci lingușitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porțile în Orient, și aștepta să i se dea o firimitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru și nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoiști.

REACȚIE Corul bocitoarelor la subvenționații lui Ilie Bolojan. Ce spune Mihai Morar, care a primit 1 milion de euro în șase ani pentru Orașul Faptelor Bune

11:18

VIDEO Ion Cristoiu: Desemnarea lui Adrian Veștea – la plesneală sau lovitură ticluită mai demult?!

11:06

Câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, câinii erau sprinteni, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu țipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca — așa cum fac unii care, în necazurile lor, îi înjură pe toți. Și pe Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalți au și ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aștepta așa, fără pic de revoltă contra cuiva. Iată de ce a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci mai ales pentru aceste virtuți ale lui cu totul dumnezeiești. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât. Văduva din Evanghelie striga la bogat, dar Lazăr tăcea. Fața lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea și răbda. Stătea acolo, la poartă, liniștit, resemnat și, desigur, se ruga — altfel n-ar fi putut răbda grozava lui suferință. Nu hulea, nu judeca, nu cârtea. Alții ar fi zis: „Ce-i asta? Eu nu am o fărâmă de pâine, iar la bogat toate curg ca un pârâu și el îi hrănește pe toți lingăii aceștia! Unde este dreptatea lui Dumnezeu?” Dar Lazăr nu zicea nimic din toate acestea, dovadă că în clipa morții este îndată înconjurat de îngeri. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o așa de mare cinste (…)

Desfătările îl fac pe om crud și împietrit, frați creștini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogați, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în fața lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca niște furi: fură și ascund dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, dar din Mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, fraților. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veșnicie de chin. Chiar și luxul este împovărător pentru sufletul nostru, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Tu dormi pe pat luxos, moale și altcineva moare de frig într-un culcuș de paie și pe tine nu te mustră conștiința! Nimic nu e mai grozav decât desfătarea, pentru că ea te face să uiți de Dumnezeu”…