Dușmanii speranței și tinerii de toamnă

A vorbit despre speranță, invocând mitul Pandorei: „deschiderea cutiei a dezlănțuit atâtea nenorociri în istoria omenirii! Dar puțini își amintesc finalul poveștii, care aduce o breșă de lumină. După ce toate relele au țâșnit, un dar mititel pare să compenseze tot răul care se răspândise. Grecii îi spun elpis și înseamnă speranță”.

A citat din poetul și eseistul francez Charles Péguy, care spunea că pe Dumnezeu nu-L uimesc atât credința și milostenia oamenilor, cât Îl uimește și Îl emoționează speranța lor că mâine le va merge mai bine.

SPORT Verdictul Elisabetei Lipă: „Sportul este în declin din momentul în care s-a scos proba de educație fizică de la BAC”

12:57

ULTIMA ORĂ Patru cetățeni români se află la bordul navei sechestrate de iranieni. Anunțul MAE

12:54

Speranța, le-a explicat Papa Francisc celor prezenți, „este curajul din inima celui care pleacă, părăsindu-și casa, pământul, rudele uneori – gândul mă duce la refugiați – în căutarea unei vieți mai bine, mai demne, pentru sine și pentru cei dragi. [Speranța] este hotărârea din inima celui care primește – dorința de a întâlni, de a cunoaște, de a dialoga. Speranța este hotărârea de a împărtăși călătoria, fiindcă o călătorie se face în doi – cei care vin la noi în țară și noi, care mergem către inima lor, ca să-i înțelegem, să le înțelegem cultura, limba. E o călătorie în doi, însă fără speranță călătoria nu se poate desfășura (…). Fraților, nu vă fie teamă să împărtășiți călătoria! Nu vă fie teamă! Să nu ne fie teamă să împărtășim speranța!”.   

Dar, a adăugat Suveranul Pontif, „speranța nu este o virtute a îmbuibaților. Iată de ce, dintotdeauna, săracii sunt primii purtători ai speranței. În sensul acesta, putem spune că săracii și cerșetorii sunt protagoniștii istoriei. Ca să intre în lume, Dumnezeu a avut nevoie de ei, de Iosif, de Maria, de păstorii din Betlehem. În noaptea primului Crăciun, exista o omenire care dormea, cuibărită comod în certitudinile sale dobândite. Însă cei umili pregăteau, în ascuns, revoluția binelui. Erau săraci-lipiți, puțin deasupra pragului supraviețuirii, dar erau bogați în binele cel mai prețios din lume, voința de schimbare. Uneori e un ghinion să fi avut totul în viață. Gândiți-vă la un tânăr neînvățat cu virtutea răbdării, care n-a trebuit să transpire pentru nimic, care a ars etapele și, la douăzeci de ani, crede că știe deja cum se învârte lumea. El a fost destinat celei mai rele condamnări, de a nu-și mai dori nimic. Cea mai rea condamnare – a fereca poarta în fața dorințelor, a viselor. Pare tânăr, dar deja toamna a coborât peste inima sa. Aceștia sunt tinerii de toamnă”.

Sufletul secătuit este cea mai puternică piedică în calea speranței. Și Papa invocă „akedia” misticilor răsăriteni, „demonul de amiază”, apatia „care erodează viața din interior, abandonând-o apoi ca pe un ambalaj gol”.

Nefericirea e o ispită care nu vine de la Dumnezeu. El „ne-a creat pentru bucurie, pentru fericire, nu ca să ne lăsăm chinuiți de melancolie. Iar acolo unde puterile noastre pot părea firave  și lupta împotriva angoasei ar putea părea cumplită, putem recurge la numele lui Isus”. Surprinzător, Papa Francisc oferă un leac isihast, „Rugăciunea inimii” –  „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine, păcătosul” – numind-o „rugăciunea speranței”.

A ne pierde speranța, a lăsa dușmanii speranței să triumfe nu e o atitudine creștinească.

„Fraților și surorilor, nu suntem singuri luptînd împotriva disperării. Dacă Isus a învins lumea, poate să învingă în noi tot ceea ce se opune binelui. Dacă Dumnezeu e cu noi, nimeni nu ne va fura virtutea de care avem absolută nevoie pentru a trăi. Nimeni nu ne va fura speranța!”.