Istoricul Marius Oprea: România scheletelor arestate

Redactor:
Marius Oprea
Unde sînt acum familiile celor doi morți de la Periprava, din această imagine?

În ce colț al țării sînt cei care i-au așteptat să se întoarcă, neștiind ani de zile de moartea lor, numai bănuită în ceasuri de adîncă durere? Cîți nepoți mai privesc fotografiile îngălbenite ale bunicilor lor, întrebîndu-se și ei unde li se află mormîntul acestora, la care ar aprinde o lumînare? Am găsit 51 de morți, din cei 124 de morți ai lagărului. Vom mai găsi, probabil, încă 30-40 din ei, pentru că o parte dintre cei care au intrat în agonie la Periprava au fost duși la Spitalul din Tulcea și s-au stins acolo. Trupurile lor au fost îngropate, fără cruce, într-o parte a cimitirului orașului, aceea rezervată pentru morții fără aparținătători – deși acești deținuți aveau familii care îi așteptau, doreau măcar ca osemintele lor să le poată aduce acasă. N-au fost lăsați să le ia, și acești morți sînt pentru todeauna dispăruți. Peste acea parcelă s-au săpat în anii ”80 mormintele clasei muncitoare din Tulcea și deținuții de la Periprava care au fost îngropați acolo s-au risipit prin pămînt.

La Periprava am găsit și un mormînt gol. Rămăsese, ca urmă a celui îngropat acolo, doar falanga unui deget. Mortul a fost ridicat, probabil cu complicitatea veunui fost gardian, de familie, cîndva, poate prin anii ’70 – ’80, cînd teroarea se mai potolise și lagărul își luase tributul de sînge, iar acum adormea încet între nisipuri, pentru a nu se mai trezi niciodată, ca să se hrănească cu vlaga deținuților și, în cele din urmă, să le înghită și trupurile.

Am trăit într-un stat criminal. Iar statul de acum, prin încetineala cu care derulează operațiunile de identificare a morților deja găsiți, ca și prin atîtea sentințe de clasare a sesizărilor pe care le-am făcut cu privire la crimele comunismului, se face complice la crimă. Identificarea victimelor e o operațiune complicată, ni se spune, trebuiesc găsiți urmașii morților pe care îi descoperim, de treisprezece ani încoace (eu nu văd o problemă în asta, căci există o „evidență computerizată a persoanei” în România), trebuie să se facă probe ADN și problema e cine le plătește (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu a putut face o asemenea cheltuială, am fost avertizați de Curtea de Conturi), Parchetul nu are fonduri pentru atîția morți (și ei se adună, an de an). Nu există bani, auzim tot timpul, pentru a le reda deținuților politici morți în România numele care le-au fost furate, odată cu viața, cînd au fost aruncați cu trupurile goale în gropile puțin adînci, în niște lăzi din șipci de brad, înfășurați în rogojini sau de-a dreptul în pămînt.

Lucrurile ar putea sta mult mai simplu. Pe undeva, pe la Administrația Națională a Peniteciarelor sînt planuri ale cimitirelor lagărelor și închisorilor, cu urmele gropilor marcate cu o căsuță și cu numărul matricol al deținutului trecut în ea. Eu am avut prilejul să văd, cînd eram consilier al președintelui Constantinescu, asemenea planuri. Numai să le văd, că există. Dar aceste documente sînt clasificate, încă de atunci cînd morții se stingeau la Periprava, Aiud, Gherla și în alte sute de locuri de detenție drept „Strict secret de importanță deosebită” și așa au rămas pînă azi. Au devenit secrete ale unui stat NATO și ne sînt inaccesibile. Iată cum, în sfîrșit, și pentru deținuții de la Periprava, ca pentru toți cei risipiți pe harta concentraționară a României comuniste „au venit americanii”. Dar nu pentru a le da drumul acasă, a putea elibera măcar osemintele lor recuperate de noi, care să fie redate familiilor. Ci pentru a le ține închise, pînă cînd „se vor găsi bani” pentru identificarea celor uciși, prin costisitoare și lungi proceduri de analiză ADN (pentru care avem doar un laborator), în sertarele de la morgă.

Am trăit într-un stat criminal. În ce fel de stat trăim acum, la trei decenii de la căderea comunismului, cînd drumul morților spre casă este încă blocat de „proceduri”, de „cine plătește”, de „documente secrete”, iar osemintele pe care le-am găsit sînt în continuare arestate? Și cei zece morți pe care i-am găsit în acest an la Periprava au fost doar „transferați”, cum se făcea odinioară cu deținuții vii, din nisipul Cimitirului Lipovenesc la morgă și stau acum închiși în sertarele de zinc, de la Tulcea. Aud  poate ecourile metalice ale unei campanii electorale și, mă întreb, dacă s-ar ridica și ar cere să vină și acolo urna mobilă, ei cu cine ar vota?

 

 

 

 

                                                                                                                                                                    

Inchide