„La cap, la oase, la bani!”

Îmi aduc aminte de tot felul de talk-one-man-show, care, pe timpul campaniei își lepădau hainele de pe ei, în emisiune, ca să rămână doar în bretele și cu mânecile suflecate, corp la corp, cum s-ar spune, cu liderul de azi al partidului de guvernământ, adică al PSD. „Nu pot să stau cu haina pe mine, câtă vreme dumneavoastră v-ați dat haina jos”, zicea unul dintre apărătorii democrației de astăzi. Să muncim, adică – nu-i așa? – shoulder to shoulder, cum spusese, „anțărț”, fiul ultimului președinte răposat al Americii, tradus în română, într-o culme a penibilului englezesc, „șold la șold”.

Pe timpul acela, primul om în cămașă al țării, Daddy Dragnea Liviu, susținea, într-o folie a punerii trecutului la punct, că „Sărmanii nației vor fi readuși în matricea demnității!”. Că pensiile celor mulți vor spori ca maiaua pâinilor rumene, pe „burta” cărora, bunicii noștri „scrijeleau Crucea lui Hristos”, atunci când, înainte să ne lovim, înfometați, lingurile de carnea blidelor, noi, copiii, eram încă martorii vreunei rugăciuni și mulțumiri dedicate, șoptit, Dumnezeirii.

MESAJ Avertisment al Inspectoratului pentru Situații de Urgență: Apa pare liniștită. Pericolul nu se vede întotdeauna

12:01

JUSTIȚIE Premieră la Tribunalul Sibiu. Expresia „milițian” nu este calomnie, reclamantul a fost obligat să plătească peste 10.000 de lei pârâtului. Povestea procesului

11:59

Ce s-a întâmplat apoi, odată cu deruta ministresei peremiste a guvernului PSD?! O bâlbâială penibilă, infinită, grotescă: promisiunea crepusculară, potrivit căreia Legea pensiilor va intra în vigoare – pensiile devenind, astfel, decente, potrivit promisiunilor liderului – abia din luna ianuarie a anului 2021, dacă, și numai dacă, va fi reales PSD, în ’20, la guvernare.

Pentru ca – nu-i așa? – să pună în aplicare o lege veche de trei ani, lăsată între timp la dospit, în virtutea unui infect șantaj socio-electoral: legea va produce consecințe dacă, și numai dacă, social-democrații vor fi realeși pentru a conduce, iar plebea – înfometată.

Cât de jos să-ți afunzi propriul electorat – cel care te-a trimis în parlamentul țării ca să-i reprezinți drepturile/interesele – condamnându-l la sărăcie lucie încă trei ani bătuți pe muchie?!

Cât să nu-ți pese de oamenii care-și ling, de Ignat, degetele de grăsimea prăjelii oaselor de porc bolnav de PPA – dosit încă din vară, în iarna lăzii frigorifice – în timp ce tu, sporindu-ți pensia, indemnizația, sumele forfetare, cerșetoriile parlamentare, până dincolo de 20.000 de lei, peste 30.000, aproape de 40.000 de lei, accepți să le furi bani din buzunare, „făcătorule de nimic”, somnambulule în hoteluri de patru stele, hămesitule în restaurantele de lux, beneficiarule nerușinat al protocolului parlamentar, râzând galben, atunci când declari, senin, pe holurile Casei Poporului – cât cinism! – că pensiile nesimțite, indemnizațiile nerușinate, veniturile grotești ți se cuvin. „De ce sunt meritate?!” – întreabă o tânără reporteră pe doamna fardată gros, rujată și rimelată, pe care n-am văzut în viața mea la tribuna vreuneia dintre camerele parlamentare, având vreo poziție. „Așa, pentru că e normal!” răspunde doamna boită, cu vârstă incertă.

E bine că nu și-a sfidat alegătorii, tot așa cum – în urmă cu nu foarte mult timp – o altă doamnă parlamentar susținea că-i sunt absolut necesare miile de lei pe care îi primește din banii de la buget, pentru că-i sunt necesare parfumurile fine, cosmeticele și ținuta în trend.

Chiar dacă această luare de poziție pare patetică, populistă, inadecvată, personal m-am săturat de lipsa de decență a aleșilor-atârnători. M-am săturat să le răspund românilor cu pensii de 600-800-1000 de lei, primiți după o viață de muncă, de dări la stat, de plăți la zi, care mă întreabă, când merg prin țară, ca să documentez vreun reportaj: „Eu ce să fac, mamă? Din ce să trăiesc?! Acolo, la București, nimeni nu se mai ocupă de noi?”

Nu pot să mai fiu martorul tăcut/complicele celor care-i reprezintă pe români – prin chiar voința acestora din urmă – și pe care-i doare la „bașcheți” de foamea bătrânilor țării, oameni cărora le-am văzut mâinile descărnate tremurând, ascunse pe sub șorțuri sau prin buzunarele descusute, de foame, de slăbiciune, de neputință.

Ascunse, totuși, cu demnitate și rușinea de a lăsa la vedere umilința la care i-a supus guvernele unei democrații contrafăcute.