Lovitură de teatru la BEC: Viorica a incendiat dosarele cu semnături!

Salonul fără clanță, ziua 82

Întinse mâinile pentru ultima serie de genoflexiuni. Așteptarea dăduse roade. În sfârșit avea dovada că fusese internat abuziv, pe nedrept. Acum putea să iasă cu fruntea sus în fața oamenilor, să le arate cât de tare îl hărțuiseră agenții Statului paralel, câte umilințe îndurase în acești ani. Era practic nevinovat. Sau la fel de vinovat ca unii dintre cei aleși să conducă destinele spitalului din Bruxelles.

De pildă Sylvie, franțuzoiaca. Angajase fictiv asistente, medici și brancardieri, iar banii și-i băgase în buzunar fără pic de jenă. Să fi lucrat la Spitalul Micul Pentagon ar fi stat cel puțin trei ani la salonul fără clanță. Doar că la Bruxelles, în ciuda vorbelor mari, corupția era privită cu îngăduință dacă suspecții proveneau din instituțiile medicale aflate sub protectorat franco-german. Acum Liviu avea dovada dublei măsuri. Putea să se răzbune.

CONTROVERSĂ Duel pe Facebook între Sebastian Ghiță și Oana Gheorghiu. Ghiță o ironizează în comentarii, Gheorghiu răspunde

23:45

FLASH NEWS Iranul impune noi condiții pentru pacea cu SUA: eliberarea activelor înghețate și plata pe jumătate înainte de semnare

23:17

Își schimbă pijamalele și scoase din buzunar clanța primită de la doctorul Codrin. O camuflase într-o franzelă. Se uită la ea ca la un obiect foarte drag. Încă puțin și avea să respire aerul libertății.

La zece minute după miezul nopții se ridică brusc din pat, introduse broasca în clanță și deschise ușa cu un scârțâit sinistru. Ieși din salon fluierând melodia We Are The Champions. Trebuia să se ferească de gardieni, așa că merse încet, lipindu-se de pereți, până la etajul trei, în aripa de nord-vest. În fața salonului 30-20 se opri să tragă cu urechea. Dinăuntru răzbătea muzică franțuzească: Mireille Mathieu – Une femme amoureuse. Era clar, nimerise unde trebuia.

Intră suficient de precaut încât să nu fie remarcat. Pe patul din dreapta-sus, Dacian citea programul de guvernare al liderului corean Kim Jong. Era atât de absorbit, încât îl văzu pe Liviu mult prea târziu. Scoase un țipăt de spaimă și încercă fără succes să pună mâna pe telefonul mobil.

Fostul șef al spitalului îi vârî sub nas știrea cu Sylvie, comisarul propus de președintele Emmanuel.

― Cum e, prietene, cu lupta anticorupție? O fluturăm ca pe-un steag propagandistic pe care-l înfingem doar la intrarea în spitalele de provincie? Deci corupții lor e mai nevinovați și mai curați ca ai noștri?! Hai să te văd, ce părere ai de Sylvie? Îți place, zi-i drept! O susții la unison cu stăpânul tău, președintele Emmanuel!

Fu nevoit să-și întrerupă tirul de întrebări retorice din pricina unui acces de tuse. Aerul umed și igrasia din salonul fără clanță își spuneau cuvântul.

Dacian profită de moment ca să dispară în baie. Avea sentimentul că vizita neanunțată a fostului președinte se va termina prost. Se temea pentru viața lui și mai ales pentru viitorul partidului. Fără el, Renew Europe practic nu exista.

Îi veni o idee. Rupse două bucăți de hârtie igienică și începu să mâzgălească ceva cu creionul dermatograf. Pe urmă le băgă pe sub ușă. De cealaltă parte Liviu ridică mesajul, își puse ochelarii și citi cu voce: „Răzbunarea este ca și cum ai mușca un câine pentru că el te-a mușcat pe tine!”.

Zâmbi pe sub mustață. Scoase din buzunar câinele său Chihuahua și-i făcu semn să intre în baie. Îl antrenase zile întregi pentru momentul ăsta. Știa că n-o să-l dezamăgească. Atunci când micul patruped ajunse dincolo de ușă, urletul lui Dacian fu suficient de puternic încât fostul președinte să știe că Chihuahua își mușcase victima fix între picioare, așa cum îl instruise.

― Să-i transmiți Codruței că poate să se-ascundă și-n gaură de șarpe. Răzbunarea mea o va ajunge din urmă negreșit, îi spuse Liviu înainte de a face cale-ntoarsă spre salonul fără clanță.

Biroul Psiho-Electoral Central, ceva mai târziu

Klaus, Dan și Viorica strânseseră suficiente semnături. Căraseră dosarele cu roaba și cu paturile mobile, iar acum se pregăteau să fie protagoniștii unei mici scenete de televiziune.

Fu mai întâi rândul lui Dan să stivuiască dosarele până-n tavan și să le privească admirativ, ca pe-o fotografie cu președintele Justin în rol de sclav afro-american. Luă ruleta de șantier și măsură stiva:

― Doi metri cincizeci și trei! exclamă co-președintele USR+. Cu aceste semnături vreau să le dau peste bot detractorilor. Voi câștiga alegerile la pas, din primul tur. Îi voi face fericiți pe partenerii de la Bruxelles și din serviciile psihiatrice de informații. Contracandidații mei sunt praf, priviți-i! Niște milogi care cerșesc voturi. Votați-mă cu încredere pentru că doar eu pot ridica demagogia politică pe culmile rafinamentului…

Un cot în burtă plasat de Viorica îl făcu să icnească. Șefa spitalului urcă sprintenă cu pantofii pe singurul dosar cu semnături pe care-l adusese la BEC.

― Ajunge, Dane! M-am săturat de vorbe goale ca maimuța de banane. La mine faptele vorbesc… Să arate stimații contracandidați ce au făcut pentru spital în ultimii cinci ani. Nimic, vă spun eu! Am lângă mine două marionete cu cheiță învârtită de la Bruxelles și Washington. Pe scurt, două slugi! Și ca să demonstrez că sunt foarte sigură de rezultatul votului și n-am nevoie de niște amărâte de semnături, priviți vă rog ce urmează…

Inspirată de filmele cu Rambo, Viorica luă din chiloți aruncătorul de flăcări și dintr-o singură mișcare făcu scrum dosarele cu semnături. Puțin descumpănit, dar stăpân pe situație, Klaus își puse masca de gaze și folosi hidrantul din perete pentru a stinge incendiul. În final, trimise un jet de apă și înspre Dan, udându-l din cap până-n picioare.

Pe urmă luă cuvântul:

― În toți acești ani am fost un pompier atomic care a prevenit să se prăbușească spitalul. Dacă nu eram eu să intervin la incendii, veneau peste noi și ne stropeau rușii. Sau jandarmii, cum a fost situația din 10 august. Nu sunt comunist ca Ion, nici habarnist ca Emil și nici securist ca Traian. Sunt omul potrivit la locul potrivit… Mai dați-mi cinci ani de putere ca să vă arăt cum poți să faci nimic fără să spui nimic.

Cu o forță pe care puțini ar fi bănuit-o, Viorica îi smulse hidrantul din mână și i-l înfipse în gură.

― Ia de-aici, neamțule! Auzi la el, încă cinci ani! Hai sictir! 

(va urma)