Marele Gatsby, dar nu văzut de mine

Stimați cinefili cititori ai Gândului, vă propun astăzi un nume: Andrei Șendrea. Are 28 de ani, a absolvit Științe Politice la SNSPA și este student în Anul I la Facultatea de Film a UNATC. Visează să devină scenarist. Deocamdată însă, Andrei Șendrea face, în opinia subsemnatului, dovada unei remarcabile înzestrări pentru critica de film.
Iată cronica lui Andrei la un film în vogă în multiplexurile de la noi și de aiurea: Marele Gatsby, cu Leonardo DiCaprio.

Scott Fitzgerald vs. Cinema, 6 – 0

                                                                                                                         de Andrei Șendrea

Întâlnirile de lucru ale lui Siegfried Mureșan la Bruxelles, nimic despre România. Dezvăluirile jurnalistului Gândul Răzvan Dumitrescu în emisiunea Subiectul Zilei

14:30

JUSTIȚIE Arestat pentru pornografie infantilă. Bărbat de 30 ani din Dâmbovița, cercetat după ce ar fi cerut unei minore fotografii sexuale

14:29

            Înainte să văd cea de-a șasea adaptare cinematografică a romanului Marele Gatsby, am citit două cronici, una americană, cealaltă românească, care începeau (prima) și se terminau (a doua) cu aceeași concluzie: autorul romanului trebuie că se răsucește în mormânt. Am ieșit din sala de cinema convins că nu așa stau lucrurile. În ciuda scandaloaselor (pentru fanii cărții) licențe regizorale, adaptarea lui Baz Luhrmann e atât de lipsită de vlagă și de conformistă încât F. Scott Fitzgerald nici nu a tresărit.

            Ceea ce i se impută cel mai frecvent și fervent regizorului, este anacronismul muzical: jazz-ul e înlocuit de muzică modernă, iar ritmurile de hip-hop masacrează frumusețea și puritatea charleston-ului și foxtrot-ului. Dizolvă toată încărcătura socială și morală a apariției și succesului acestei culturi hedoniste pe fondul unei reconsiderări a fragilității existenței umane, în urma atrocităților Primului Război Mondial. Critica se susține, Luhrmann reduce roaring twenties, cultură a ușurătății, a bunului trai și a bunului plac, ivită dintr-o tragedie mondială, la un kitsch muzical, în care găsim ușor rețeta de ani buni a Hollywood-ului: reîmpachetarea lucrurilor vechi în ambalaje noi și lucitoare care să atragă publicul tânăr și, preferabil, să nu îndepărteze nostalgicii (așa putem traduce și de ce bronzul, părul blond și azurul ochilor l-ar putea face pe Leonardo DiCaprio să treacă drept Robert Redford).

            Concluzia e întemeiată, dar filmul nu este prost pentru că înlocuiește jazz-ul cu hip-hop, pentru că încearcă să actualizeze petrecerile lui Jay Gatsby, să le mărească intensitatea și să dea volumul mai tare pentru a rezona cu un public modern, obișnuit de mult cu excesele. Un public care nu înțelege libertatea absolută pe care și-o asumă o flapperiță atunci când bea alcool ilegal după ce, de-abia cu câțiva ani înainte, primise dreptul de vot, și toate astea, în siajul unui război după care încă se semnează anexe la tratatele de pace. Un univers de film nu trebuie să oglindească preferințele muzicale ale publicului, nici măcar nu e obligatoriu să respecte adevărul istoric (vezi muzica din Django Unchained), dar trebuie să fie coerent cu el însuși. Or, Baz Luhrmann dă volumul mai tare, dar pare că scoate din priză boxele. Iconoclasmul filmului nu merge până la capăt nici măcar în ceea ce privește dezmățul generalizat. Scena bizară a beției din apartamentul pe care Tom Buchanan îl ține pentru amanta sa, de exemplu, plină de aluzii sexuale care nu există în carte, și care promite o reinterpretare totală a romanului, este maximul pe care acest film și-l permite, alături de o singulară și timidă referință la consumul recreativ de medicamente și alcool. La acestea, se adaugă mișcările foarte rapide de aparat, cadrele foarte plonjate, efectele CGI (de proastă calitate) și tehnologie 3D, menite să sugereze rapiditatea vieții, nepăsarea adolescentină și eliberarea de orice restricții care defineau societatea americană din acele timpuri.

            Toate licențele pe care și le asumă filmul, personalitatea complet diferită a lui Nick Carraway, schimbarea totală a începutului și sfârșitului cărții (naratorul e internat într-un azil și scrie Marele Gatsby ca un soi de terapie), Meyer Wolfsheim, gangsterul evreu jucat de un indian și altele, nu sunt niciodată duse până la capăt, existența lor nu eliberează filmul de text (dacă asta a fost intenția) și Luhrmann se întoarce mereu la litera cărții, fără însă să-i găsească esența.

            Romanul însuși devine personaj, într-un fel de reverență pe care regizorul o face către opera lui Fitzgerald: pe lângă multele secvențe în care devine pur si simplu o lectură filmată, în citirea lui Tobey Maguire, această ecranizare, reprezintă și o istorie a scrierii unui roman intitulat Gatsby, pe a cărui foaie de titlu, autorul va adăuga cu pixul „Marele„. Reverență sau ireverență – așa cum se întâmplă pe tot parcursul filmului, Baz Luhrmann nu se poate hotărî – pentru că Fitzgerald și Carraway par să aibă în comun doar alcoolismul.

            În această cheie, finalul filmului capătă un sens, dar rămâne o mostră de cinema de mâna a doua. În câteva fraze bine lucrate, dar ăsta e meritul lui Scott Fitzgerald, spectatorului i se servește, în scris, morala filmului, adică un extras din roman. Dar pentru că e cinema și nu proză, va trebui să și auzim aceste cuvinte în lectura unui actor profesionist, care știe unde să pună accentele. Regizorul nu se mulțumește cu atât, și cuvintele și literele încep să zboare către spectator grație modernei tehnologii 3D, dar de fapt, Luhrmann, dă arta cinematografică în urmă cu o sută de ani, la epoca inserturilor tautologice, adică chiar mai înainte de epoca Marelui Gatsby, pe care nu reușește să o surprindă, dar de care nici nu poate să se desprindă.

            Regizorul acestui Mare Gatsby nu a înțeles lecția pe care Nick Carraway încerca să i-o predea lui Gatsby, și pe care o redă fidel în film: „You can`t redo the past”. După șase ecranizări, încă nu a fost făcut un film care să se ridice la valoarea romanului lui Scott Fitzgerald, un scriitor celebru, printre altele, și datorită incapacității sale a-și adapta talentul la scrierea scenariilor.