Mass-media ca mașină de război

Documentând o istorie a relațiilor franco-siriene, am dat peste cartea lui Frédéric Pichon din mai 2014 („Syrie: Pourquoi l’Occident s’est trompé”, tradusă și la noi, în editura Corint) – un aspru rechizitoriu la adresa diplomației din Quai d”Orsay, a cecității complete a acesteia din primii ani ai conflictului armat din Siria care a început în martie 2011.

Există în carte câteva pagini despre manipulările presei occidentale, care n-au început și nu s-au sfârșit atunci, cel puțin în Orientul Mijlociu. Nu s-a schimbat nimic, doar instrumentele s-au sofisticat.

VIDEO Proteste violente în Serbia: zeci de mii de oameni au ieșit în stradă la Belgrad și cer plecarea președintelui Aleksandar Vučić

14:52

FLASH NEWS Nicușor Dan îl felicită pe Cristian Mungiu: O carte de vizită excelentă pentru România

14:52

„Se presupune că Statul posedă monopolul violenței legitime. Multă vreme, a controlat tot ceea ce se relata sau se vedea în legătură cu violența armată. Însă aceste două privilegii au fost puse sub semnul întrebării înr-o perioadă în care au proliferat grupuri și miliții înzestrate cu armament propriu dar și cu mass- media proprie. Desigur, nu le pretindem tuturor ziariștilor să fi urmat cursuri de strategie sau de geopolitică, însă un minim efort care să le permită detașarea ar fi fost suficient, când se închid, discret, conturile Primăverii arabe, în acele țări unde libertatea și democrația fac viraje stranii spre anarhie, salafism și divizare teritorială. În aceste condiții, termenii folosiți de majoritatea mijloacelor de comunicare în masă sunt ei înșiși periculoși – armatele guvernamentale devin , , în timp de partea cealaltă avem , , înarmați, dar care se transformă miraculous în imediat ce devin subiectul unei represiuni brutale. Cel puțin acesta e câmpul semantic pe care l-a folosit mass-media, aproape exclusiv, în primele luni de după izbucnirea revoltei, amânând relatarea asupra îngrijorătoarei creșteri a puterii grupărilor jihadiste. Până și cuvântul a rămas mult timp între ghilimele în relatările presei, pentru că era folosit de regim. Presa trebuia să-și definească poziția împotriva regimului. Cu adevărat, sistemul mediatic se preschimbă uneori într-o redutabilă mașină de război.

(…) Subtilitățile meseriei de jurnalist sunt în realitate destul de ușor de învățat. Restul reprezintă o strategie perfect însușită de , reluată automat de o parte a mass-media franceze, aparținând totuși serviciului public al audiovizualului, ca France 2. De fapt, a folosit e tehnici simple, care au sfârșit prin a contamina presa occidentală. Cum nu există suficienți reporteri care să transmită de la fața locului, trebuie relatat ceva. Mai multe tehnici sunt puse în lucru. Întâi, generalizarea: se va vorbi despre , despre . Apoi, etichetarea: Armata Siriană Liberă a fost multă vreme o franciză, o convenție de limbaj foarte apreciată de unii jurnaliști care, în cel mai bun caz, nu pricep nimic, iar în cel mai rău caz sunt complicii unui proces de distorsionare a realității. Prin urmare, mass-media a retransmis dorințele occidentalilor de a înarma brigăzi de proveniență islamică, a căror deschidere față de salafism și jihadism fusese dovedită.

Uneori este vorba, pur și simplu, de falsificare, prin folosirea unor imagini de arhivă, decupate din context, pentru a ilustra o idee sau pentru a face senzație. În cazul presei franceze, atât de strictă cu principiile și atât de promptă în a da lecții de libertate presei din lumea întreagă, e vorba de comportamente cel puțin stranii, care arată uneori cât de ignoranți sunt considerați cetățenii.

Astfel, în iarna lui 2011, pe France 2, la jurnal, s-a difuzat un reportaj din teren. Ziariștii i-au urmărit, în exclusivitate, la Homs, pe rebeli în lupta lor din oraș împotriva loialiștilor. Din start, totul e dramatic. Primele imagini sunt menite să ilustreze bombardamentul armatei siriene (cu obuze, se precizează). De fapt, vedem o explozie bruscă, urmată imediat de un fum negru și de flăcări imense. Imaginea e spectaculoasă, însă nu are nici o legătură cu artileria. E vorba, clar, de explozia unui rezervor de carburanți, nu de deflagrația unei rachete sau de un tir balistic. În continuarea reportajului, un grup de insurgenți asediază o clădire a poliției. Luptătorii se apropie trăgând rafale în toate direcțiile, fără ca aparatul de filmat să se miște sau să se clatine – totul e înregistrat cu camera pe umăr. Apoi, luptătorii pătrund în clădire. Un bărbat cu o mitralieră grea la șold iese din rând și trage în scările clădirii. Toată lumea urcă scările cu o ușurință uimitoare, inclusive ziaristul. Se aud strigăte de victorie (…), mai mulți rebeli ies cărând lăzi cu muniție. Nici un cadavru, nici un foc tras dinspre inamici, un curaj exemplar al reporterului. Iar pentru telespectatori strania impresie că a fost mințit, că asaltul s-a derulat într-o clădire goală și că e o punere în scenă”…