Mitul lui Sisif capătă sens în România

În plus, alte miliarde de euro au venit de la Uniune – sunt peste 20 de miliarde de euro fonduri de preaderare, structurale și de dezvoltare regională, care au intrat în România „pentru proiecte”.

Și, totuși, în aceste zile, se discută, la nivelul guvernului, nu despre noi proiecte, nu despre noi autostrăzi, ci despre reluarea unui proces început în urmă cu 15 ani: autostrada de peste munți, Comarnic – Brașov.

Sunt 15 ani de la semnarea primului contract pentru construirea autostrăzii. 15 ani în care, dacă punem cap la cap promisiunile politice, România ar fi trebuit să fie brăzdată de autostrăzi – 2.000 de km, cel puțin. Și are sub 1.000, la aproape 30 de ani de la Revoluție.

În 2004, Guvernul Năstase a încercat construirea autostrăzii cu grupul francez Vinci. În 2010, guvernul Boc a încercat și el, cu consorțiul Vinci – Akor. În 2013, guvernul Ponta a extins varianta cu Vinci, Strabag și Akor, într-un parteneriat public-privat (PPP), în care constructorul găsește finanțarea, iar statul plătește pe parcurs – în jur de 8,5 miliarde de euro pentru 30 de ani, în acest caz. Eșec total.

ULTIMA ORĂ ATENŢIE! Trafic blocat pe DN 67C, sectorul Novaci – Rânca. DRDP Craiova: „Facem apel la şoferii care au autovehicule parcate să le mute”

18:56

REACȚIE Mesajul lui Călin Georgescu după tragedia de la Crans Montana: „Să ne rugăm împreună pentru cei plecați dintre noi”

18:51

Anul trecut, premierul Tudose anunța că urmărește o înțelegere cu Banca Mondială pentru reluarea proiectului. În aceste zile, oamenii premierului Dăncilă au anunțat că guvernul renunță la proiectul cu Banca Mondială și reiau ideea unui PPP.

De-a lungul anilor, s-a încercat varianta ca autostrada să fie construită din banii UE. Nu s-a putut, pentru că nu se află pe traseul drumurilor paneuropene. Iar montajul unui PPP este complicat. De ce nu construiește statul autostrada? Nu are 2 – 3 miliarde de euro?

Am făcut, în urmă cu muți ani, pentru Ziarul Financiar, un interviu cu Anca Boagiu, ministrul Transporturilor de atunci. I-am arătat cheltuielile cumulate ale Ministerului Transporturilor – în jur de 2 miliarde de euro, anual, pe atunci. De ce nu constuiți autostrăzi? Nu aveți bani sau ceea ce aveți nu este suficient? Ministerul Transporturilor a avut mereu bani, a admis dna Boagiu. Atunci? Câteva vorbe, acolo, despre „neștiință” și o ridicare din umeri, aceasta a fost explicația!

Vorbele fostului ministru al Transporturilor sunt reconfirmate în aceste zile de ministrul Finanțelor Eugen Teodorovici. Iată ce spune: „Cheltuim în administrație sume enorme, pe lucruri care nu se justifică, de la ședințe în consilii de administație, până la cumpărări și achiziții care nu se justifică”.

Am căpătat, în ultimii ani, obiceiul de a ne plânge că statul își reduce cheltuielile de investiții, pentru a putea face față creșterilor de salarii și pensii. Așa și este. Dar, în trecut, cheltuia între 5-6% din PIB pentru „investiții”. Sume enorme, care nu se văd în nimic, după cum constată frecvent rapoartele Comisiei Europene.

Așa cum spuneam, din 2005 până anul trecut, statul a cheltuit pe investiții din buget (cheltuieli de capital) 244 de miliarde de lei (53 de miliarde de euro). Desigur că nevoile de investiții sunt multe. Dar, din acest munte de bani, nu s-a putut face măcar o autostradă întreagă? Nu a găsit statul zece miliarde de lei, din cele 244 de miliarde de lei, ca să facă autostrada Comarnic-Brașov? În 15 ani?

Cari toată veșnicia un bolovan la deal, precum Sisif, doar ca să o iei de la capăt mereu?

Faci, cică, proiecte, banii sunt risipiți pe nimicuri, iar rezultatul este nisipul care se irosește printre degete. Și ne mirăm apoi că trei milioane de oameni au plecat din țară, doar de când guvernul Năstase, în 2004, semna primul contract pentru autostrada Comarnic – Brașov?

Dar, când în fruntea ministerului de resort ajunge un Lucian Șova, care zice, nici mai mult nici mai puțin că, dacă construim autostrăzi, salariile vor crește, iar multinaționalele vor pleca în țări cu salarii mai mici și fără autostrăzi, atunci „absurdul” pe care Albert Camus îl propune drept cheie pentru Mitul lui Sisif capătă sens.