Moartea? „O mare oboseală”

Papa Francisc a predicat astăzi despre rugăciune. Acea rugăciune care „transformă persoana dinlăuntru și poate să-i lumineze pe ceilalți și lumea înconjurătoare”, mărturisind: „De câte ori am întâlnit persoane care luminează, emană lumină din ochi, care au acea privire luminoasă! Se roagă, iar rugăciunea face acest lucru: ne face luminoși prin lumina Duhului Sfânt”. 

Cuvintele Papei mi-au adus aminte de fericitul Vladimir Ghika (25 decembrie 1873 – 17 mai 1954), nepotul ultimului domnitor al Moldovei, mort în pușcăriile comuniste.  Monseniorul Ghika, ridicat de Papa Pius al XI-lea (împotriva voinței sale, care nu năzuia la demnități eclesiale) la rangul de protonotar apostolic, nu și-a dorit niciodată mai mult decât reverenda preoțească. 

CONTROVERSĂ Fiul lui Soros, mesaj după ce Orban a pierdut alegerile în Ungaria: „Poporul și-a luat țara înapoi”

01:08

FLASH NEWS CTP: Este prima înfrângere la scor a lui Trump, ayatollahul mincinoșilor, care l-a susținut bombastic și fără rezerve pe Orban

00:01

Înaintea lui Francisc, care vorbește despre „Biserica de campanie”, prințul român a practicat ceea ce el numea „teologia nevoilor” sau „liturghia aproapelui”, aflându-se mereu în mijlocul săracilor din toată lumea, al deznădăjduiților, al „jupuiților de vii (…) care se cer salvați de ei înșiși”. 

Unul dintre discipolii și biografii săi și-l amintește pe părintele Vladimir ca fiind „în întregime rugăciune”, viața lui desfășurându-se într-o „continuă uitare de sine”. 

Prietenul său Jacques Maritain, marele filosof catolic, îl descrie ca pe un „sfânt Nicolae modern, rezistent la toate intemperiile, curios în legătură cu toate și informat despre toate (prințul Ghica făcuse nu doar studii teologice, ci și de drept și litere, n.m.), bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele și barierele sistemelor, ale egoismelor oamenilor, aspru cu sine și grăbit să aducă o alinare potrivită oricărei suferințe”. 

Înfățișarea lui Vladimir Ghika a fost, înainte și după beatificare, ca desprinsă de pe iconostas: „Purta o reverendă destul de clasică, cu pelerină, amândouă foarte uzate. Nu era prea înalt, dar avea un chip minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola, cobora până pe umeri și, instinctiv, te gândeau la chipul lui Isus așa cum e descries în primele capitol din Apocalipsă” (Élisabeth de Miribel, „La Mémoire des silences : Vladimir Ghika”, Fayard 1987). 

Avea un fel memorabil de a spune lucrurilor pe nume, în multe asemănător Papei Francisc. Întrebat de ce s-a convertit la catolicism (la Constantinopol, unde se născuse, prințul a fost botezat în credința strămoșilor săi), a răspuns: „Ca să devin mai ortodox”. 

Exersa superbe paradoxuri: „Greu nu e să-L găsești pe Dumnezeu, ci să-L pierzi, căci El este pretudindeni”.     

Chestionat ce este moartea, Prințul Bisericii replicat tulburător: „O mare oboseală”.