Nicolae Văcăroiu știe de ce am ratat privatizările

Nu au trecut multe zile de când șeful Curții de Conturi, Nicolae Văcăroiu, a făcut o afirmție într-un fel surprinzătoare, în altul, previzibilă. 80 la sută dintre privatizări, a spus el, au fost un dezastru. De ce?! Pentru că totul a fost impus de afară.

Prima parte e corectă, deci previzibilă. Nu trebuie să filosofezi „shakespearian” ca să-ți fie limpede că „a nu fi” a devenit un fel de „brand” al industriilor românești. Nu sunt două luni de când trei sferturi din metalurgia autohtonă au fost vândute de „investitorul strategic” rus, Mechel, pe 52 de euro – cam cât o vodka mai răsărită -, unei firme de apartament cu acționari al căror nume, Chumakov, te trimite cu gândul la Dan Diaconescu, un mare maestru al privatizărilor oteviste de succes.

Întorcându-ne la privatizările industriei grele, după combinatele siderurgice de la Câmpia Turzii, Târgoviște, Buzău, după Oțelul Roșu și Brăila, pe care Mechel le-a pus pe butuci, iar urmașul său, Invest Nikarom, se pregătește să le trimită la fier vechi, se pare că nu se simte prea bine nici Galațiul, poate că nici Slatina; când toate se prăbușesc peste noapte, ca niște castele de nisip.

Culisele dosarului de un milion de euro al lui Klaus Iohannis. Cum s-a ajuns la strămutarea procesului și de ce au fost invocate „presiuni asupra magistraților”

06:00

EXCLUSIV Livrarea avioanelor Boeing Max către Tarom se amână din nou. Compania aeriană românească explică, în exclusivitate pentru Gândul, motivele întârzierii acestui contract. Când ar putea sosi prima aeronavă americană

05:30

Este la fel de adevărat că, mare parte dintre aceste privatizări-fiasco au fost cerute, cu „celeritate”, de afară, la fel ca și mânuța celor de succes, pe care le știm ca pe niște cai breji, pentru că au fost „vândute” moca; iar ele au crescut, peste zi, ca armăsarul lui Harap Alb: Dacia, Petrom, Artic și alte câteva, numărate pe degetele unei mâini.

Suprinzător în afirmația fostului premier este că, în privința cauzelor eșecului lamentabil al privatizărilor, el se oprește la „impunerea de afară”.

Dar impunerea dinăuntru?! Dar faptul că șapte ani de la Dumnezeu, din 90 până în 96, am strigat nebuni, pe stradă, „Nu ne vindem țara!!”, și că n-am făcut decât vreo 20 de privatizări, și alea, în majoritate, pe sistemul „na-ți-o ție, dă-mi-o mie”, exact când în Europa, toți ăilalți scăpați din lagăr vindeau cu capul gol, de le-a ieșit pasența până la ultimul șurub, nu se pune?!

A, noi n-am vândut atunci, când era bătaia peștelui, ca să căpușăm cu talent tot ce mergea bine, fără fițe de patroni și bătăi de cap de întreprinzător. Partidul conducător sugea din sângele poporului muncitor, carevasăzică, și sifona banul la centru și la filiale, pentru băieții deștepți; creșteau casele și viloaiele pe malurile lacurilor și la poalele munților în același ritm în care marile „unități de producție” deveneau tot mai mici, mai devalizate și mai pline de datorii.

Pe urmă, sigur că, odată intrate în vrie, rămase fără bani și fără piețe de desfacere, pline de datorii, hărtănite și siluite, cine să le mai ia?! Când apărea câte unul interesat, trebuia să-l alergăm cu bani și să-i „radem” la piele toate datoriile, ca să-l convingem să i-o dăm.

Și, odată luată, își face și el mendrele cu ea patru-cinci ani și o punea pe butuci, că tot nu-l durea sufletul. Vorba primarului din Câmpia Turzii. „Păi, mata crezi că vine vreunul aici să facă bine? Vine să fac bani!”