Norocoși că trăim azi în România

În centrul orașului Reșița este un oficiu poștal, în care oamenii intră, zi după zi, purtând după ei problemele lor obișnuite. În timp ce urcă treptele spre intrare se vor fi gândind, poate, la cozi, la facturi, la timpul pe care li-l va risipi un funționar încet, la neplăceri ale vieții care-i sâcâie precum o pietricică în pantofi ori la promisiunile unor bucurii pe care le așteaptă cu speranță. Nu știu însă câți mai dau vreo importanță drumului pe care îl parcurg atât de des: lângă această clădire au murit împușcați, în urmă cu 24 de ani, doi bărbați tineri, Marius Ivan și Mircea Tălpeanu. Aveau copii mici acasă și visau la o viață mai bună, de care nu au mai avut parte.

Ne-au oferit-o însă nouă și, dincolo de ce spun unii experți în jocurile istoriei, existența noastră de astăzi li se datorează și lor. Măcar o dată, când suntem nemulțumiți pe bună dreptate de factura la telefon, de timpul de așteptare la ridicarea unui colet din străinătate, de rata la televizorul LED și de minciunile politicienilor pe care ni-i aduce în case, merită să facem un exercițiu. Să ne gândim la ce înseamnă să nu-ți pui lacăt la gură, să ai porțile lumii larg deschise, să-ți desfaci baierele pungii și să-ți cheltuiești banii, mulți-puțini, cum vrei, să încui un politician ticălos într-un scor mic la alegeri. Și la faptul că toate acestea ar fi putut să lipsească din viața noastră.

FLASH NEWS În ziua în care i-a eșuat Guvernul propus, Bolojan dă semnale că ar negocia pentru formarea unui nou Guvern: „Românii nu au nevoie de orgolii și de fraze sforăitoare”. „A fost un test al limitelor, asta este capacitatea noastră”

00:45

ULTIMA ORĂ Nicușor Dan explică refuzul de a declanșa alegeri anticipate și dă vina pe investitorii care i-ar fi spus „Nu alegeri anticipate!”

00:21

Suntem la doar 25 de ani distanță de un regim opresiv ale cărui orori s-au petrecut în timpul vieții noastre, a trecut chiar mai puțin de la mineriade. Când aștepți pe cineva la Universitate, când treci pe lângă Sala Dalles, când ai drum pe la Piața Revoluției, nu-i foarte greu să suprapui în minte, peste imaginea lor într-o zi frumoasă de primăvară, imaginile curajului și disperării, ale revoltei și opresiunii din decembrie 1989. Au trecut mai puțin de 25 de ani de când în Bucureștiul murdar și cosmopolit, gălăgios și fascinant, pe care îl detestăm și îl iubim, se murea pe străzi. Pentru ce? Pentru libertate și democrație, cuvinte care, în vuietul scandalurilor politice și în morișca frustrărilor de zi cu zi, par lipsite de valoare.

Suntem la doar 900 de kilometri de Kiev, un loc în care oamenii sunt uciși acum în stradă, în zilele unui regim care s-a hotărât că intervenția în forță este cea mai bună cale pentru a închide gura protestatarilor de pe EuroMaidan. La ora la care scriu, televiziunile anunță că 50 de manifestanți și membri ai forțelor de ordine au fost uciși și că spitalele s-au umplut de sute de răniți într-o singură noapte. Pe lângă polițiștii chemați să reprime manifestarea, martorii vorbesc despre băieți duri, tocmiți de regimul Ianukovici să umble înarmați prin cartierele din vecinătatea Pieței Independenței, într-un fel de safari sinistru ale cărui victime sunt protestatarii. Este mult de discutat despre cine sunt manifestanții din Piața Independenței, cum s-au amestecat acolo intelectualii pro-europeni cu  extremiștii, veteranii din războiul din Afganistan cu politicieni din Opoziție finanțați de oligarhi. Însă aceste dezbateri pălesc în fața felului violent în care a înțeles regimul Ianukovici să înăbușe mișcarea, iar ceea ce se întâmplă acum în această țară vecină cu România revoltă întreaga lume civilizată.

O lume a cărei civilizație se află la 70 de ani de cel de-Al Doilea Război Mondial și de Holocaust, la mai puțin de 20 de ani de masacrul de la Srebrenica, la câteva zeci de ani de întuneric dintr-o istorie de câteva mii. Și nu la ani lumină de Siria, de Libia, de Irak, de Afganistan, unde oamenii buni au soarta păcătoșilor după Judecata de Apoi.

Nimeni nu vrea să se așeze în genunchi și să plângă ororile trecutului. Omenirea ar fi murit toată, odată cu prima crimă, dacă n-ar fi existat curajul, puterea și geniul uitării care să o ducă mereu mai departe. Însă trebuie să ne amintim mereu cât de greu am obținut ceea ce avem, cât de mult prețuiește și cât de ușor poate fi pierdut. Timidă cu regimul de la Kiev, UE își adună acum curajul și hotărârea pentru a determina autoritățile ucrainene să le respecte locuitorilor țării dreptul la viață și la libertățile fundamentale, elementul de bază al întregii construcții europene.

O construcție din care facem parte și noi, cei care ne simțim adesea cetățeni de mâna a doua. Este o greșeală. În ciuda sărăciei și dezamăgirilor, ne bucurăm de toate libertățile, drepturile și posibilitățile de bază, de care un om are nevoie pentru a-și face lui și altora viața frumoasă. Le-am vrut, le merităm și am luptat pentru ele. Avem ezitări și lașități, ca toți ceilalți, facem, ca și ei, lucruri de care nu avem cum să fim mândri. Dar acest simplu fapt ne face cetățeni de prima mână ai lumii. Cu această încredere și cu această conștiință putem merge înainte. Simțind cât de puternici ne fac și cât de mult valorează, le vom putea apăra când sunt în pericol.