Oricum nu ne primeau?

La final de război politic, beligeranții de la București încă mai dau unii într-alții cu incertitudinea aderării României la Schengen. Atât de mult s-a vorbit în ultima vreme despre Schengen, încât premierul ne-a diagnosticat cu „o problemă psihologică” în formare. Uitate în toată această dezbatere sunt două aspecte deosebit de importante. Pe de-o parte, avem întrebarea firească pe care ar putea să și-o pună orice român, anume ce câștigăm dacă aderăm la Schengen? Pe de altă parte, iar aici observăm o tăcere transpartinică, ce s-a întâmplat cu votul nostru din Consiliul UE, prin care am scos Parlamentul European din dosarul reformei pe Schengen, în schimbul, s-a tot vehiculat la momentul respectiv, aderării noastre la Schengen în acest an?

În ceea ce privește prima întrebare: până nu aderăm la Schengen, nu avem aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene. Acest spațiu, format din 25 de state europene (patru dintre ele, non-UE), este diferența la nivel de drepturi dintre noi și restul. Într-un plan secundar, deci, este și o chestiune de mândrie, o dorință de a nu mai fi membri de rangul al doilea ai UE, măcar din acest punct de vedere.

Din punct de vedere practic, marele avantaj al Schengen este eliminarea vămilor interne și a controalelor la frontiere. Câtă vreme nu fac parte din Schengen, românii sunt în continuare controlați la frontiere și, foarte important, datele lor personale sunt stocate în Schengen Information System (SIS, cu variantele SIS I și SIS II). Prin intermediul acestui sistem, orice mișcare făcută de români în spațiul Schengen este urmărită. Odată aderați, cetățenii români vor putea trece frontiera pe oriunde, indiferent de oră, iar călătoria în interiorul Schengen va fi exact ca una de pe teritoriul României. Diferența se va simți mai ales în cazul celor care călătoresc mult și care vor scăpa de timpul pe care îl presupun controalele.

În teorie, românii ar trebui să afle în curând, la Consiliul Afacerilor Interne din 19 septembrie, dacă se vor bucura măcar de o parte din aceste avantaje (aderare în doi pași) anul acesta. În practică, însă, știm deja că nu vom adera în 2012, pentru că trebuie să așteptăm cel de-al doilea raport pe Justiție al Comisiei Europene cu care ne-am procopsit ca urmare a bătăliilor politice din ultimele luni și care va veni, potrivit lui Barroso, până la sfârșitul anului. Ba mai mult, dacă îl ascultăm pe primul-ministru Ponta, „oricum nu ne primeau anul ăsta în Schengen„.

Dacă este așa – și ajungem la cea de-a doua întrebare -, ce s-a întâmplat cu aderarea care se spunea că ne-a fost promisă în luna iunie, când am declanșat un război riscant pentru noi între Consiliul UE și Parlament? Pentru cine nu își amintește, Consiliul a reușit atunci, grație singurului vot care lipsea, al României, să preia controlul dosarului reformei Schengen, pe care l-a împărțit până în acel moment cu Parlamentul European. Miza acestei reforme o reprezintă felul în care statele din Schengen pot decide reintroducerea controalelor la granițele interne, în circumstanțe excepționale – exemplu: prea mulți imigranți. Consiliul vrea ca țările membre să poată decide pe cont propriu închiderea frontierelor lor. Parlamentul, pe de altă parte (a se vedea aici propunerea de raport a eurodeputatei Renate Weber), vrea ca, înainte de orice închidere a spațiului Schengen, să existe consultări cu Comisia Europeană și cu statele afectate de măsură. Până în iunie, acest conflict de poziții nu avea rezolvare, pentru că nici una dintre părți nu ar fi cedat, iar reforma Schengen se făcea după mecanismul codeciziei, deci Parlamentul+Consiliu. Așa se face că marile puteri europene au decis să schimbe baza juridică în care se poate adopta reforma Schengen și să scoată Parlamentul European din ecuație. Din motive bizare pentru o țară care votează de regulă în rând cu „mai marii”, România a zis „nu”. Cum era nevoie de unanimitate în Consiliu, am fost „curtați” preț de cinci ore, până ce am reușit să obținem, s-a zis atunci, acceptul Olandei pentru aderarea noastră la Schengen.

Acum, premierul spune că „oricum nu ne primeau”. Ce am obținut atunci, dat fiind că am permis eventuala închidere a granițelor Schengen în caz de imigranți? Dacă nu era aderarea la Schengen, exista o singură altă variantă, și anume raportul pe MCV. Acesta, însă, a fost dezastruos pentru noi. Am fost, oare, pentru prima dată în mult timp, în poziția de a cere și ne-am dat votul gratuit? Sau acesta a ajuns să fie statutul nostru ca țară încât să ne fi fost promisă aderarea anul acesta și, ulterior, promisiunea să fie fost retrasă?

Până nu vor răspunde la aceste întrebări, Victor Ponta și oricare alt oficial al țării nu au dreptul să le mai spună românilor că interesul lor pentru Schengen a devenit „o problemă psihologică” și nu trebuie să fie „tulburați” dacă aderarea este amânată iar, deși România îndeplinește toate criteriile tehnice.