Pământul i-a pus piedică Simonei, dar n-a îngenuncheat-o

Pământul i-a pus piedică Simonei, dar n-a îngenuncheat-o
Îmi va ieși greu din minte prim-planul de ieri al zonei din jurul liniei de fund a Centralului de la Wimbledon, cel mai faimos court din lume.

Pământ gol, niciun fir de iarbă pe sute de centimetri pătrați, o crustă cenușie, uscată, plină de crăpături. După 6 rânduri de meciuri, mesele de biliard pe iarbă ale lui All England Club arată în partea din spate ca o piele de șacal mâncat de râie.

Imaginea aceea sumbră, ca din Death Valley, mi-a iscat de la început o presimțire rea. Când am văzut cantul adidasului stâng al Simonei proptindu-se în lutul prăfos și îndoindu-i glezna aproape de ruperea ligamentelor, parcă s-a întrupat presimțirea aceea neagră. Am urlat de furie – știam că, dureros și nedrept, totul e pierdut.

Așa a fost să fie. Pe iarba chelită de la Wimbledon, jucătorii alunecă, se împiedică, pică în șpagaturi necontrolate, riscul de accidentare e maxim. Putea s-o pățească la fel de bine și Bouchard. Englezii nu renunță la această suprafață veche de aproape un veac și jumătate pentru că sunt englezi. Și tocmai în asta stă farmecul teribil al Wimbledonului.

Accidentările sunt și ele tenis. Simona a făcut față fără să crâcnească, a luptat până la ultima minge, și-a înfruntat soarta cu demnitate.
Talentata Eugenia, în schimb, a făcut un meci prost. Nu degeaba antrenorul ei n-a țopăit deloc de fericire. Nu sunt, cum bine știți, un producător de românisme și patrioțeli în comentariul de sport, dar acum îmi asum următoarea afirmație: atât cât a jucat la parametrii fizici normali, precum și în situațiile în care nu trebuia să apese pe glezna stângă (frână la deplasarea rapidă pe rever și la serviciu), Simona Halep a fost peste Bouchard.

Finalul meciului ne-a arătat o combinație de ridicol cu tristețe: canadianca, smucită și imprecisă, a avut nevoie de vreo 5-6 match points ca să curme un meci fără nicio speranță pentru Simona. Într-un spectacol de corrida în sudul Franței am văzut un matador fluierat de toată arena pentru că nu era în stare să ucidă ca lumea taurul rănit, ajuns în genunchi. Dacă joacă așa în finala cu Kvitova, Eugenia o să ia în brațe tipsia mică în ceva mai mult de un ceas.

Eu, unul, nu am nimic să-i reproșez Simonei. Cu finală la Roland Garros și semifinală la Wimbledon e la un pas de a fi cea mai mare jucătoare de tenis a României din toate timpurile. Și minunata ei călătorie în jurul Pământului nu se va opri curând, chiar dacă ar fi să joace și pe un teren ca un drum de țară românesc.

Inchide