Protopsaltul din Damasc

„Încă ne rugăm astăzi pentru pace în Siria și stabilitate în Liban. Ne rugăm pentru Palestina care sângerează. Ne rugăm pentru cei care au rămas fără acoperiș, pentru cei care au fost obligați să plece în pribegie, pentru cei care s-au pierdut, pentru cei răpiți, pentru martiri. Ne rugăm Maicii Domnului să ne trimită pace în suflete (…). O, Iisuse, care ai venit Prunc printre noi, revarsă asupra noastră prea plinul milostivirii Tale, ține-i în viață pe copiii și părinții noștri. Vino și Te sălășluiește în peștera inimii noastre…”.

Sunt nopți în care urmăresc cu gândul, pe străzile înguste și întortocheate, silueta pâlpâindă a Protopsaltului din Damasc. Uneori o pierd minute întregi, apoi o regăsesc iarăși. Înaintează de parcă ar aluneca pe o gheață subțire. Strânge sub braț un vraf de partituri, pașii lui bat tactul pe pietrele vechi: Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo, Ni…

Nu adorm până nu știu c-a ajuns. Fără el, fără hironomia lui stranele ar rămâne mute. „Al Mariamia” ar deveni un murmur lung, pereții naosului ar ține neîncetat isonul amintirii – sfântă igrasie psaltică.

Poate că vreodată, în drumurile sale de dinaintea miezonopticii, Protopsaltul din Damasc, va trece pe lângă Moscheea Umeyyazilor (unde străjuiește capul Sfântului Ioan Botezătorul), tocmai la timp ca să vadă, deasupra minaretului de sud-est, Parusia.