Raluca Prună și iadul penitenciar

Una dintre ultimele declarații ale actualului ministru al Justiției, Raluca Prună, sună așa: „Detenția trebuie să se facă în condiții demne. Dar minuni nu se pot face de azi pe mâine”.

Ministrul a mai spus că, după ce a „vizitat” câteva penitenciare, în ultima perioadă, și a văzut ce se întâmplă acolo, a fost șocată: „Nu am dormit nopțile, sunt și eu om. Sunt foarte marcată de ce am văzut în penitenciare„.

În consecință a hotărât în urmă cu două-trei zile ca: „În cel mult două săptămâni, să lansez o dezbatere, pentru că chestiunea aceasta a grațierii nu este exclusiv o decizie a ministrului Justiției. Trebuie să existe și o analiză în România – să vedem, grațiem?„.

Ce spunea același ministru, la puțin timp după preluarea portofoliului, în decembrie, anul trecut (mult înainte de a fi „foarte marcată”), cu prilejul unei dezbateri pe tema situației din penitenciare? Iată: „Nu intenționez în mandatul meu să promovez nicio inițiativă privind amnistia și grațierea pentru că e un mandat scurt și cred că ne putem uita la alte lucruri. Nu e o prioritate să promovez eu, ca ministru, o asemenea lege. Nu cred că asta e prioritatea„.

FLASH NEWS CSM:” Încheiem 2025 cu atacuri la adresa Justiției, ambalate sub eticheta „reformei”. Lozincile au înlocuit soluțiile”

10:47

PROTEST Protestele se extind în tot Iranul. Manifestanții au luat cu asalt străziile și au strigat „Moarte dictatorului”. Ciocniri cu forțele de ordine

10:31

De ce a revenit la sentimente mai bune, în ultima perioadă, Raluca Prună? Fiind foarte marcată de viața deținutului român? Nu în primul rând: „Acum nu există un proiect (privind o astfel de lege – n.n.). Vom lansa o dezbatere publică referitoare la opțiuni pentru reducerea supraaglomerării din penitenciare și evitarea unei decizii pilot CEDO. (…) Riscăm o astfel de decizie în urma a mii de plângeri cu privire la condițiile proaste. (…) Noi va trebui, cel mai probabil, să plătim celor condamnați cu executare într-un penitenciar, o sumă de bani pe zi. În Italia a fost opt euro. Am făcut un calcul, eu am avansat o cifră – 80 de milioane, e foarte mica cifra. Deci s-ar putea să fie mai mult de 80 de milioane de euro pe an în cazul în care primim o asemenea decizie pilot. Pentru a face plata asta trebuie să luăm din altă parte, nu știu, de la Sănătate, de la Educație. (…) Grațierea ar trebui să fie acceptată de societate. Un proiect de lege va fi depus la Parlament în a doua jumătate a lunii septembrie”, a spus ministrul pentru HotNews.ro.

În consecință, vor mai trece, poate, trei-patru luni până ce ministrul Justiției și guvernul din care face parte vor finaliza această dezbatere printr-un proiect de act normativ. Ba, chiar e posibil ca actualul executiv, inclusiv doamna Prună, să-și încheie mandatul fără să fie luată o decizie.

Așadar, de la prima declarație a Ralucăi Prună, potrivit căreia nu credea că situația deținuților „e o prioritate”, și până la a înțelege că, totuși, aceasta este o urgență, a trecut o jumătate de an.

Ceea ce, potrivit statisticilor care spun că, în sistemul penitenciar din România, la fiecare trei zile moare câte un deținut din diverse cauze – boală, sinucidere, violență, accident -, înseamnă încă 60 de oameni morți, adăugați celor 700, înregistrați în ultimii șase ani.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK – MARIAN SULTĂNOIU

Sigur că la această situație revoltătoare a condus nepăsarea tuturor miniștrilor Justiției din România, de după Revoluție.

În ceea ce o privește pe Raluca Prună, ne-am fi așteptat, dat fiind experiența sa europeană, să fie mult mai concentrată pe instituirea unor măsuri cerute de forurile comunitare.

Sigur, eu nu discut aici dacă să fie sau nu grațiere și amnistie. Aceasta este problema ministrului și a guvernului din care face parte, în aceeași măsură în care este și o problemă a Parlamentului.

Discut, însă, din postura de cetățean, despre refuzul tăcerii, odată ce a fost confirmată public o stare de fapt.

Care tăcere, vizavi de moartea nejustificată a unor oameni – deținuți fiind -, nu mai poate fi scuzată, prin aceea că nu am știut ce se întâmplă dincolo de ziduri.

Care tăcere înseamnă, implicit, acceptarea transformării unor oameni normali, care au greșit, din varii motive, la un moment dat, în pericole sociale, de către un sistem medieval de așa-zisă reeducare – și nu mă refer la criminali cu premeditare, recidiviști violenți, crima organizată, ci la oameni care, pur și simplu, au ieșit în decor, într-o bună zi.

Care tăcere înseamnă a fi de acord, implicit, cu plata uriașă a greșelilor administrației din bugetul statului, cu fonduri deturnate de la Sănătate, de la Educație, de la Infrastructură și Investiții.