Relațiile ruso-turce, mai strânse ca niciodată

„Eto provokația!” au concluzionat în cor președinții rus și turc. O provocare a cui? A kurzilor – exclus, rușii caută chiar să-i împace cu turcii. A güleniștilor, spun autoritățile dând publicității niște facsimile din care rezultă că asasinul fusese îndoctrinat în școlile imamului Fethullah, că fusese o loază cu relații și că – mai grav – când era în toi ceea ce se cheamă „lovitura de stat eșuată” din 15 iulie își luase liber, de unde rezultă că ar fi fost de partea puciștilor.

O singură întrebare, esențială, rămâne fără răspuns: cum a reușit foarte tânărul polițist, membru al trupelor de elită antirevoltă, să scape de epurările masive? Pentru cealaltă întrebare, la fel de importantă – de când pun güleniștii la cale asasinate? – răspunsul oficialilor e pregătit: de la lovitura de stat.

Ce încearcă să sugereze, deopotrivă, Ankara și Moscova? Că provocarea vine din partea celor care nu doresc pacea în Siria. Adică a occidentalilor. Nu întâmplător, ni se dă de înțeles, la ora la care ambasadorul rus era asasinat, șeful diplomației turce se pregătea să decoleze spre Rusia, la întâlnirea tripartită ruso-turco-iraniană. Care s-a desfășurat cu success astăzi, în ciuda tuturor opreliștilor.

Cum se pot înțelege asupra păcii în Siria trei puteri cu interese fundamental diferite, care au jucat până mai ieri roluri diferite în conflict? E iscusința Rusiei de a-i pune pe iranienii șiiți și pe turcii sunniți (membri NATO) la aceeași masă verde. Cele opt focuri de revolver n-au făcut decât să netezească negocierile și să întărească decizia ruso-turco-iraniană de a acționa ca… mediatori, într-o zonă în care pot fi acuzați (ce/i drept, nu doar ei) de crime de război. .

Asasinarea ambasadorului rus e acum instrumentalizată politic, de toate părțile.

Cât privește Turcia, politica sa externă e tot mai confuză și mai contradictorie, pe măsură ce președintele ErdoÄŸan se apropie de momentul în care își va oficializa statutul de stăpân absolut.