Strategia descăpățânării în PSD

PSD nu mai e ce a fost la primul descălecat al starostelui Ion Iliescu – mai întâi – în Atena (strada), apoi în Kiseleff, vremuri când în formațiune, după ejectarea lui Roman și a lupilor tineri, nu mai cârtea nimeni.

PSD nu mai e un partid-monolit, cu organizatori-aparatcici-comuniști, în care structurile, cristalin organizate, plecau de la „celule” incluse în asociațiile de locatari, ajungând într-o catenară ideologică, la cel mai înalt for al partidului.

PSD a devenit o asociere de interese, pe diverse planuri, la diverse niveluri. Recte, o asociere de grupări, care interacționează în funcție de zona intereselor secante, generând o inevitabilă mișcare browniană, producătoare de apropieri, ciocniri, contopiri, includeri și excluderi.

ACTUALITATE Valentin Stan: Miruță este Ministrul Apărării și pune în pericol în fiecare secundă securitatea României

06:20

ENERGIE Și în Republica Moldova carburanții sunt mai ieftini decât în România. Cât costă benzina și motorina peste Prut

05:00

PSD a pierdut, în timp, tocmai această forță de necontestat: disciplina. Când? Odată cu anihilarea lui Iliescu (prin alegeri), competitor la scrutinul pentru șefia partidului – post mandat Adrian Năstase -, alături de Mircea Geoană, luptă câștigată de acesta din urmă, după un joc de culise întreprins de „Grupul de la Cluj”. Un pas înainte, atunci, către modernizarea vechilor structuri. Geoană era un politician tânăr, cu patalama americană, deschidere și o anume viziune.

PSD a devenit, însă, vulnerabil. Liderul n-a mai beneficiat, în fruntea partidului, de susținerea necondiționată a „întregului efectiv”, armat, implicit, de poziția de „șef al statului” (vezi Iliescu) rămânând la mâna grupurilor de interese (vezi Năstase, vezi Geoană). Iar grupurile de interese au jucat fără scrupule, propunându-l partidului pe Ponta, atunci când „liderul american” s-a dovedit a nu mai fi „convenabil”.

„Președinția de o noapte” a lui Geoană a adus, vrând-nevrând, în prim plan, două personaje: Victor Ponta și Liviu Dragnea. Primul, aveam să aflăm, defectase – propunându-i lui Geoană inclusiv o strategie finală bazată pe minciună, chiar votând împotriva acestuia, deși îl reprezentase în campania electorală -, cel de-al doilea arătându-ni-se aproape trist, aproape neconvins, undeva în spatele lui Geoană, în Kiseleff, la momentul „Mihaela, dragostea mea!”.

De atunci, din 2009, de la prăbușirea lui Geoană și ridicarea în scaun a lui Ponta, cei doi au devenit, practic, siamezii politicii autohtone, aflându-se, umăr la umăr, în fruntea PSD și a țării.

Până în iarna 2015-2016, când s-a produs ruptura. Până când Ponta a demisionat de la conducerea guvernului, după ce demisionase de la conducerea partidului, iar Dragnea îi luase locul, împotriva dorinței sale, care se numise Rovana Plumb.

Atunci a început războiul.

Tot așa cum se duce un război în interiorul conglomeratului „Justiție”, la fel cum se desfășoară ostilitățile în sânul „Sistemului”, și în PSD, de vreo câteva luni, lupta este pe viață și pe moarte. Iar toate aceste războaie au fost declanșate de politic și de interesele acestei clase: indiferent cu ce culoare ideologică vopsim gardul, în spatele căruia se află, mereu, leopardul.

Și, în cazul PSD, unde nu a reușise Justiția, sau unde părea că începe să temporizeze, din „motive strategice necesare”, a împins înainte unul dintre siamezi: Victor Ponta!

De ce?! Din răzbunare, pur și simplu? Din mustrări de conștiință? Din dragoste de partid și țară? Din dorința celorlalți?

Personal, cred că Ponta nu și-ar fi trimis bombardierele în apele teritoriale ale lui Dragnea, dacă în spatele său n-ar fi fost, cel puțin, aceleași forțe ca în 2010 și ulterior. Cu sau fără cojones.

Rămâne să vedem care pe care…