Țara imnului bine cântat sau cum fiecare pasăre pe limba ei piere

A început, la mijlocul lui septembrie, cu o demonstație grandioasă pe Stadionul Național și s-a încheiat, în aceeași notă, cu un spectacol omagial produs de studiourile Antena3.  Destinul i-a fost scris încă din poezia de debut a lui Mircea Cosma („Victor, o galaxie română-n devenire/ Răsare în universul zidit pe răstigniri…”), a continuat cu atingerea taumaturgică a mâinii Florinei Cercel („Când am dat mâna cu dumneavoastră, pentru prima dată m-am simțit brusc foarte bine. Fiind actriță, sunt senzitivă și simt aura oamenilor cu care intru în contact. Ferice de mama care v-a născut!”) și s-a terminat aseară cu epifania lui Dorel Vișan („Caii destinului cunosc drumul, noi ținem doar hățurile, ei se duc acolo unde trebuie. Destinul unui președinte e unul cosmic…”). În fața acestor revelații mistice, când caii destinului tropăie într-o veselie în direct fără ca bunul simț să-i țină în frâu, ce poți să mai zici? Să spui lucruri frizând prostia cosmică, să compui ode pe care nici lui Ceaușescu nu i le-ai fi dedicat, asta mai poate însemna un singur lucru: că nu mai ai toți boii acasă. Să primești omagii și lingușeli deșănțate fără să-ți crape obrazul de rușine, asta anunță o nouă epocă de aur. Epoca micului Ceaușilă.

Până acum două luni habar n-aveam că dl. Ponta este atât de credincios și trăiam liniștit cu asta, considerând că, pentru fiecare dintre noi, credința în Dumnezeu este un act intim, care se trăiește, nu se declamă. Dar în ultima vreme am fost bombardat cu atâtea mărturii de credință din partea premierului candidat la Președinție, încât, deși cu greu îmi pot stăpâni senzația de slin, voi scrie un ultim comentariu pe această temă. Există o mică diferență între credinciosul Ponta și călătorii din 331 care-și fac cruci când autobuzul trece pe lângă biserică. Există o mică diferență între ortodoxul Ponta și oamenii care-și freacă batistele și portofelele de racla cu moaște: robul lui Dumnezeu Victor își face crucile din mașina cu girofar și la moaște se bagă în față, nu stă la rând. În rest, aceeași înțelegere primitivă: căci dl. Ponta nu ia din religie credința, umilința, blândețea, bunătatea, ci superstiția, miracolele, minunile. Dacă o babă din Olt descoperă mâine chipul lui Iisus într-un dovleac, Victor Ponta dă bani de la buget să se ridice o biserică în fundul curții. Dacă mâine un butlegăr din Teleorman preschimbă apa în țuică să fericească tot satul, dl. Ponta, cu sprijul BOR, îl declară sfânt prin ordonanță de urgență. Pe lângă toate astea, o armată de apostoli, cântăreți, actori și publiciști, se străduiesc să picteze icoana aureolată de galaxii a viitorului președinte al României. Dumnezeule mare!

REACȚIE Avertisment de la Ministerul Transporturilor, cu privire la soluția lui Bolojan pentru centrala de la Cernavodă: „Pericolul n-a trecut”

20:31

INCIDENT A dispărut fostul șef al Serviciului de Investigații Criminale din cadrul IPJ Hunedoara. „Polițistul anului” este de negăsit de 2 zile

20:14

Cum s-a ajuns aici? De unde această lipsă de măsură? De unde această trufie nemăsurată? De unde această bucurie a prosternării în fața puternicilor zilei? Cum se face că oameni cu cariere impresionante în spate sunt în stare să bată mătănii în fața unui impostor?

Dar cum Dumnezeu nu bate cu parul, am asistat, joi seara, la Antena 3, la unul dintre acele rare momente în care șmecheria se vede în tot ridicolul ei și impostura iese pe la cusături. Dl. Ponta a greșit versurile imnului național. Desigur, o greșeală mică, mititică, dar, după ce mândrul român și-a luat elan ca să i-o „tragă” Neamțului la temelia românismului, ca apoi să se împiedice în propria-i fentă, lovitura a fost cruntă. Cineva a pierdut hățurile cailor cosmici și dl. Ponta a căzut în nas sub propria greutate, strivit de propria-i șmecherie. Premierul și-a tras în limbă „glonțul de argint” pregătit cu emfază pentru Klaus Iohannis.

Și apoi, a doua zi, dl. Iohannis ce era să facă? Să cânte. Cânta la cor. Era tenor. Oricum, bine că dl. Ponta nu l-a provocat pe dl. Iohannis să spună „Tatăl nostru!” Cine știe ce-i mai ieșea…