Traian Băsescu, ediția de „export” – același, cu două viteze și final fulminant

Prima ieșire publică al lui Traian Băsescu a fost în compania rigidă a ambasadorilor României, cărora le-a ținut un lung discurs de politică generală, de 67 de minute, cu două viteze și un final fulminant.

Primele 15 minute au fost doar superficial de export, fiind dedicate de fapt „prietenilor” și „adversarilor” din țară, restul discursului fiind rezervat temelor „pure” externe.

În primul sfert de oră, președintele „revenit” s-a „descărcat” după o lungă abstinență, folosind trimiteri la timpul cât a stat pe tușă: „stat de drept făcut țăndări”, „abuz de putere”, „perioadă de eroare politică”, „furie politică”, totul asezonat cu trimiterile la încălcarea criteriilor de la Copenhaga. Și-a înșirat prietenii de vremuri negre: CCR, Parchetul General, DNA, serviciile de informații, MAI (cu jumătate de gură), Comisia Europeană (din tot sufletul). Toate, entități luminoase, dure, intangibile inamicilor săi, rezervoare și generatoare de bună conduită și acțiune. Cum ce nu te omoară, te întărește, grație acestei conspirații a binelui, Traian Băsescu s-a întors la palat, ca să și îndeplinescă rolurile de „vraci” (coordonator de „misiuni reparatorii”) și de sir Galahad al instituțiilor statului. Concluzia nespusă: lovitura de stat a eșuat datorită conspirației binelui.

De la minutul 21, președintele a trecut pe altă viteză, străbătând zona mai curată, mai elegantă, dar și mai cenușie și pragmatică a relațiilor internaționale. Și-a reînnoit jurămintele de iubire față de Statele Unite, a arătat fără tăgadă direcția Vest, a înșirat „florile” dintr-un buchet de parteneriate, care îl încântă și față de care este atât de grijuliu încât a cerut să i se trimtă direct rapoarte trimestriale (din „buchet” a lipsit „ciulinele” Germania), și-a expus noua marotă: conexiunea Dunăre-Rin. Corolarul a fost foarte pragmatic: capturarea și consumul a cât mai muți bani europeni ca proiect național.

Președintele a fost chiar străbătut de pozitivism: o ducem binișor macro-economic, suntem ai tuturor, însă doar ai noștri, nu există motive de respingere a intrării în spațiul Schengen, resemnarea nu își are locul, cei 7,5 milioane au fost mulți, dar nu suficienți. Și tot așa până la minutul 67, care a fost și sfârșitul oficial al discursului.

După minutul 67, Traian Băsescu a scăpat caii spontan: vrea linii de comunicații directe cu ambasadorii, pentru ca vorbele sale sa ajungă direct unde trebuie și să nu mai fie suspectat că ar gândi bazaconii sau ar suferi de mania persecuției. Ministrul de Externe Corlățean a sărit ca ars, tot spontan de la față locului, dar și omul cu cămăși hawaiiene de la PNL, Eugen Nicolăescu, care a zis că Băsescu e iar bun de suspendare. Felul de reacție arată diferența dintre tabere: Victor Ponta îl are alături pe Titus Corlățean (om cuminte și flămând de partid, cu prestanță și influență zero în pretențioasa lume a diplomației) – Traian Băsescu (așa smotocit de lupte, cum este în fapt) îl are la dreapta pe Cristian Diaconescu (om de partid de coșmar, diplomat de carieră – categoria „grea”). Aici legea compensației funcționează în favoarea președintelui.

Ce arată experiența celor 67 de minute plus prelungirile neconvenționale? Că Traian Băsescu este același. Suspendarea a fost o apă de care s-a scuturat și acum este curat-uscat-întărâtat. Tonul său domol este o iluzie, pentru că idelie și fondul abordărilor sale este neschimbat. Președintele este aceeași salamandră, care poate respira doar în focul conflictelor. Suspendarea l-a vaccinat pentru rezistență într-un război care s-a reluat, se va extinde și „în afară” și se va duce până la ultimul glonț. Spre paguba României.