Un film cu Udrea și Becali

Încep să mă întreb dacă oamenii fac sex ca să se nască sau se nasc ca să facă sex. Sau ca să vorbească despre asta. Un produs video al zilelor noastre care nu se învârtește în jurul sexului și nu intră până la urmă în el are șanse minime să se vândă.

Asta nu înseamnă că un film despre amorul neplatonic dintre 14 bărbați și 14 femei e neapărat un kivetsch vandabil. Love Building reușește să fie vandabil fără să fie prost, ceea ce nu mă miră la un talent ca Iulia Rugină.

Cum face tânăra regizoare, debutantă în lungmetraj, să nu livreze o pizza dulce și uleioasă ca, de pildă, Minte-mă frumos!, tot o producție pe bază de love meștereală lansată de MediaPro Pictures?

TAXE Primarul unei comune din Neamţ a găsit soluţia legislativă prin care să scutească de impozite, în continuare, persoanele cu dizabilităţi

10:05

Înregistrarea sistematică a imobilelor notează gratuit posesia în cartea funciară

10:00

Mai întâi, umorul. Umor, nu bășcălie, nu mișto. Iulia și coscenaristele Oana Răsuceanu și Ana Agopian știu să scrie dialoguri și situații care te fac să râzi chiar dacă nu ești un hăhăitor de mall. Se poate să te umfle râsul când e vorba de ceva atât de serios și grav ca incestul? Se poate, dacă replicile spumoase sunt interpretate de actori excelenți ca Dragoș Bucur, Dorian Boguță sau Alexandru Papadopol.

Cuvintele de 4 și 5 litere care încep cu p sau calificativul „labagiu” pot să nu fie vulgare? Da, dacă sunt așezate unde și atât cât trebuie, și sunt rostite de Dragoș Bucur.

Deci, al doilea atu (sau chiar primul) etalat de Iulia Rugină sunt actorii, nu numai cei trei principali, conduși cu mână sigură, într-un spirit de echipă transferat din viața reală, unde toți au lucrat cu Bucur, Papadopol și Boguță ca profesori de actorie.

Dar Love Building nu e un film realist. Ca și în Captivi de Crăciun, Iulia Rugină construiește un spațiu cinematografic pe baza unui contract de ficțiune încheiat cu spectatorul. Campusul pentru terapie de cuplu colectivă e o convenție, din start absurd-amuzantă: niciun ins nu de tot imbecil nu poate spera să-și lipească rupturile conjugale sau de relație într-o astfel de tabără grotescă, în care se exersează sărutul în turmă – „Sper să nu ne pună ăștia, până la urmă, să schimbăm partenerele între noi”.

Și atunci, situațiile neverosimile, kitschul, tușele groase, râsul și plânsul capătă toate o distanță, o detașare care, paradoxal, te cuplează la ce se întâmplă pe ecran. Așa încât, o filmare „greșită”, Papadopol în cămașă și chiloți, cu capul tăiat de marginea de sus a cadrului, în vreme ce răspunde la întrebarea dacă e gay sau nu, nu face decât să accentueze grotescomicul situației. Iulia Rugină îți face cu ochiul din spatele personajelor, vedem imagini ale sentimentelor, nu sentimente și tocmai de aceea ești tentat să o iei în serios. În acest registru stăpânit magistral de Nae Caranfil, Iulia se mișcă natural.

Dacă ne gândim și la un alt clasic al cinematografului românesc, Love Building e un fel de Croaziera al anului 2013 – istorii de cuplu într-o atmosferă de tabără și concurs. Da, și Concurs poate fi invocat ca strămoș, numai că filmele lui Daneliuc și Pița vizau, cu mijloace și eficacitate diferite, echivalentul cinematografic al unei realități politico-sociale atroce. Iulia Rugină se concentrează asupra relațiilor umane scoase din actualitatea social-politică a zilei, cu excepția momentelor, memorabile, în care năvălesc pe ecran Elena Udrea și Gigi Becali!

Închei cu cel mai scurt și util lucru pe care un critic de cinema poate să-l facă în lumea din ce în ce mai grăbită de azi pentru un film care îi place: mergeți să vedeți Love Building. Face banii pe bilet.

P.S. Cu 10 ani în urmă, n-aș fi dat acestui text titlul pe care îl are. I-aș fi spus Azilul amorului. Cu 20 de ani în urmă, i-aș fi spus Ochiul din spate.