Un Nobel pentru Pace în Irak

Pentru cei familiarizați cu zona, al-Sistani (84 de ani) e o legendă. Dacă ar fi să măsurăm cine a deținut și deține, după Saddam Hussein, adevărata putere în Irak, doar numele lui ne poate veni în minte. O putere spirituală discretă, dar covârșitoare, de care țin seama nu doar șiiții, ci și sunniții.

Dacă Irakul nu e încă o pată de sânge pe hartă, acest lucru i se datorează Ayatollahului Al-Sistani. În primul rând, a ținut piept ocupanților americani și marionetelor irakiene cu care aceștiau au purces la implementarea democrației. Venerabilul cleric a izbutit să obțină o Constituție corectă, al cărei articol 2 se referă la respectarea religiei, fără să facă din Irak un stat fundamentalist și – lucrul cel mai important – fără să aducă, în establishmentul politic național, clerici (respingând curajos modelul khomeinist al ayatollahilor din Iran). Apoi, Marele Ayatollah a temeperat zelul sectar și tendințele vindicative ale guvernanților șiiți, care n-au purces doar la o necesară de-ba’athizare a statului (Partidul Ba’ath era în toate), ci și la acțiuni de pedepsire a sunniților (minoritatea cu care a condus țara Saddam Hussein).

Al-Sistani a tunat împotriva corupției actualului regim, s-a luptat cu ipocrizia politicienilor, până la a anunța, în urmă cu trei ani, că nu mai vrea să-I vadă, că nu-i mai primește în austera sa reședință din orașul sfânt Najaf. A aplanat conflictele dintre șiiți și sunniți, formulând chiar soluția unui unui guvern de unitate națională.

NEWS ALERTMuncitori intoxicați pe platforma Chimcomplex din Râmnicu Vâlcea. Desfășurare de forțe la fața locului. Mesaj RO-Alert transmis locuitorilor

10:50

ADMINISTRAȚIESingurul candidat la șefia Poliţiei Arad a picat examenul de evaluare psihologică. „Situația este destul de delicată”

10:42

După înfrângerea rușinoasă a armatei irakiene la Mosul de către brigăzile ISIS, s-au făcut trei declarații interesante. Prima –  a premierului Nuri Al-Maliki, care – într-o stare de agitație emoțională extremă – a anunțat că la Mosul a fost vorba despre o conspirație etc. etc. A doua – mai degrabă un strigăt de victorie – a fiicei celei mai mari a lui Saddam Hussein. Raghad, refugiată în Iordania, unde încearcă să găsească un editor pentru memoriile și opera poetică ale părintelui său), care  a exclamat: „Este victoria luptătorilor tatălui meu și a unchiului meu  Izzat Al-Douri!” (un fruntaș al fostului regim). Informația e prețioasă și confirmă zvonurile conform cărora brigăzile ISIS au avut de partea lor nu doar reprezentanți (sunniți) ai triburilor locale, ci și oameni de încredere ai fostului dictator. În sfârșit, a treia și cea mai pragmatică declarație, rece și la obiect, a aparținut Marelui Ayatollah, care a definit agresorii drept „teroriști” și a cerut bărbaților apți de luptă (șiiți și sunniți) să se înroleze voluntar, pentru a sprijini armata și a-i ridica moralul. Intervenția lui al-Sistani n-a fost una religioasă (n-a vorbit de așa-zisul jihad), cum încearcă unii s-o răstălmăcească, ci una pur patriotică.

Analiștii avizați ai Orientului Mijlociu își pun astăzi aceleași întrebări: ce-ar fi întâmplat fără al-Sistani, ce s-ar putea întâmpla dacă al-Sistani n-ar mai exista? 

Cine s-a opus permanent ca Omul din Najaf să ia Nobelul Pentru Pace? Cu vehemență, prim ministrul Irakului, considerând demersul… „inacceptabil”.