Va câștiga Ibn Hussein al doilea mandat la președinția Americii?

Robert Fisk, un mare jurnalist, unul dintre puținii care cunosc de la fața locului și înțeleg bine complicatele realități ale Orientului Mijlociu, analizând cele două candidaturi la președinția Statelor Unite, constata, cu umorul său englezesc, că musulmanii pot fi optimiști. Viitorul lor va fi decis, din ianuarie 2013, fie de Mitt Romney, „care pare a pricepe Orientul Mijlociu la fel de corect ca preotul Texan care a ars Coranul”, și Barack Obama, „care s-a comportat ca un cățeluș, când Benjamin Netanyahu i-a atras atenția că nu poate fi vorba despre retragerea Isarelului în granițele din 1967”.

La drept vorbind, musulmanii sunt destul de puțin divizați în fața spectacolului electoral american. Aliații din Golf și l-ar dori în continuare pe Obama, fie și numai pentru că Mitt Romney e periculos de diletant în chestiuni legate de politica internațională. Chiar dacă regele Arabiei Saudite (și alți lideri autocrați din zonă) au fost dezamăgiți crunt când, până la urmă, Statele Unite l-au lăsat pradă revoluționarilor din stradă pe fidelul lor prieten Mubarak. Faptul că Romney îl caracterizează pe Obama drept „nesigur, indecis, timid și nuanțat” e mai degrabă un avantaj în fața publicului din Orientul Mijlociu, care, Inshallah, consideră că „răbdarea e bună”.

VIDEO Novak Djokovic, surprins la plimbare noaptea în Belgrad, fără gardă de corp. Ce făcea campionul mondial la tenis când a fost filmat

23:51

TRAGEDIE Caz uluitor. Medicii au pus moartea unei fetițe pe seama iPadului

22:50

Primul interviu, în calitatea de președinte al SUA, Obama l-a dat televiziunii Al-Jazeera. Arabii din Orientul Mijlociu, care îi spuneau, cu simpatie, Ibn Hussein (fiul lui Hussein), nu uită nici astăzi grandiosul discurs din 4 iunie 2009, de la Cairo, vestind „un nou început între Statele Unite și musulmanii din întreaga lume, bazat pe interesul și respectul mutual, bazat pe adevărul că America și islamul nu se exclud și nu trebuie să fie în competiție (…) ele se suprapun și împărtășesc principii comune – principiul justiției și progresului, al toleranței și demnității tuturor ființelor umane”. Obama promitea atunci, plin de curaj, rezolvarea problemei palestiniene: „Israelienii trebuie să accepte că, așa cum nu poate fi negat dreptul Israelului la existență, nu poate fi negat nici dreptul Palestinei. Statele Unite nu acceptă legitimarea implementării de noi așezări israeliene (…) Dacă vom privi acest conflict numai dintr-o parte, nu vom vedea adevărul. Pentru aspirațiile celor două părți, singura soluție este existența a două state, în care israelienii și palestinienii vor trăi fiecare în pace și securitatea (…) Este de netăgăduit că poporul palestinian – miusulmani și creștini – a suferit efortul de căutare a unei patrii. Timp de peste 60 de ani, a suferit durerea dislocării. Mulți așteaptă, în lagărele de refugiați din West Bank (malul de vest (al Iordanului), Ciosiordania, n.m.), Gaza și în zonele vecine, o viață pașnică și sigură, pe care nu au fost niciodată în măsură să o ducă. Îndură umilințe zilnice, mai mari sau mai mici, care vin cu ocupația. Prin urmare, nu e nici un dubiu: situația poporului palestinian este intolerabilă. America nu va întoarce spatele aspirațiilor palestinene legitime pentru demnitate, șansă la progres și un stat propriu”.
Nici că s-ar fi putut o definire și o rezolvare mai bună a problemei fundamentale a Orientului Mijlociu și a întregii lumi. Doar că Obama s-a înmuiat destul de repede, în fața elocinței premierului Netanyahu și a presiunilor lobbyului evreiesc.

La Cairo, proaspătul președinte de atunci al Statelor Unite mai invocase chestiunea armelor nucleare: „Nici o singură țară nu ar trebui să selecteze și să aleagă care națiune să posede arme nucleare. (…) Și, orice țară – inclusiv Iranul, ar trebui să aibă drept de acces la energia nucleară, folosită în scopuri pașnice, dacă aceasta este conform responsabilităților la care s-a angajat, așa cum rezultă din Tratatul de Neproliferare. Acel angajament este esența tratatului și trebuie respectat de toți, pe de-a întregul. Și sper ca toate țările din regiune pot să împărtășească acest țel (aluzie fină la Israel, n.m.)”.

Multe, cele mai multe dintre dezideratele din iunie 2009 ale lui Barack Obama (inclusiv desființarea închisorii Guantanamo) nu s-au împlinit.
Zona e încă și mai tulbure decât era atunci, iar primăvara arabă i-a dat deschideri, dar și spaime în plus. Revenirea la putere, după zeci de ani de prigoană și exil, a facțiunilor politico-religioase nu e, nici pe departe, un semn îmbucurător. 
Criza din Siria, unde – cum s-a întâmplat și în Libia – Statele Unite și aliații săi sprijină (inclusiv cu arme) tocmai formațiunile teroriste pe care, până de curând, le incriminau, adâncește falia dintre siiți și sunniți.
Sutele de atacuri cu drone ale americanilor în Pakistan, dar și în Somalia, Yemen și, mai recent, în Iran, aruncă o lumină sumbră asupra administrației Obama, pe care nici retragerea din Irak, nici capturarea și uciderea lui Osama Bin Laden nu le pot contrabalansa.

În fine, sancțiunile economice fără precedent la adresa Iranului – care nu fac decât să aducă poporul la disperare și să-l apropie, patriotic, de ayatollahi – sunt, totuși, mai blânde decât dacă președintele Obama ar fi urmat pulsiunile premierului Netanyahu (la care, Romney ar subscrie necondiționat) de a ataca militar Tehranul.

N-am de unde să știu ce promisiuni le-a făcut susținătorilor săi (sever mai puțini decât în 2008) din AIPAC, dar dacă una dintre ele este aceea de a accepta gărgăunii lui Bibi, atunci realegerea lui Barack Hussein Ibn Hussein Obama – (de dorit în absența altei oferte raționale) – se va transforma în coșmar.