„După dealuri”. Tanacu, între îngeri și demoni. Povestea unui film de Oscar

„Alină, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în suflet, poa” să fie tăt alaiul de pe lume cu tine că tăt singură ești”. „Voichiță, da” ce spui tu acolo? Eu numai pe tine te am și nici nu-mi trebuie altcineva”. „Păi, nu-i bine-așa Alină, că oamenii vin și se duc, numai Dumnezeu e cu tine totdeauna”, „se mărturisesc”, una alteia, în lumina puțină a unei încăperi strâmte, protagonistele peliculei „După dealuri”.

Cristian Mungiu se află, din nou, la doar o listă scurtă de un imens triumf. După aproape opt ani de la moartea tragică a măicuței Irina, într-un schit din Tanacu, pelicula „După dealuri”, a cineastului român, realizată după un scenariu inspirat de volumele non-ficționale ale jurnalistei Tatiana Niculescu Bran – „Spovedanie la Tanacu” și „Cartea judecătorilor” – ar putea intra pe lista nominalizărilor la Oscar, la categoria „cel mai bun film într-o limbă străină”. Titlul se află deja pe lista scurtă – de nouă propuneri – din care vor fi alese cele cinci nominalizări. „După dealuri” a obținut la Cannes, anul trecut, două premii importante: pentru scenariu și pentru rol feminin.

Moartea unei măicuțe

În iunie 2005, o dramă cutremurătoare șoca lumea. Presa de pretutindeni relata amănunte despre moartea violentă și „anacronică” a unei tinere românce, cu probleme psihice, în urma unui ritual de exorcizare. Pentru noi toți, un nume reverbera atunci, inedit și malefic – „Mănăstirea Tanacu”.

Două suflete s-au chircit sub povara morții: tânăra Irina, măicuța plecată la Dumnezeu, prea curând și fără putință de împotrivire, în vâltoarea unui ritual cumplit – și ca o consecință a indiferenței criminale dovedită de societatea românească -, și starețul mănăstirii, Daniel Corogeanu, oficiantul slujbei de exorcizare, găsit vinovat și condamnat de lege, biserică și oameni, pentru moartea femeii.

Ca o împerechere stranie, dincolo de viață și de moarte, cei doi au dispărut, fiecare în felul său, lăsând în urmă o poveste tulburătoare.

Ieșirea din lume

Din ziua în care a ieșit din închisoare, pe Daniel Corogeanu aproape că nu l-a mai văzut nimeni. Nici în satul Portari-Vaslui în care s-a născut, nici la Tanacu, nici în deal la mănăstire. Trăiește ca într-o moarte, departe de lume, fără să se lase privit, intervievat, iscodit. Deși îndemnat la iertare de învățătura dumnezeiască, Corogeanu detestă presa cu toată deznădejdea de care e capabil. Mai ales, pe ziariști, îi consideră el judecătorii săi nedrepți.

Urmele trecerii lui prin viețile oamenilor, sunt însă vizibile. Familia, consătenii, primarul, cu toții îl consideră pe fostul preot, astăzi caterisit, drept un om „cu mare dragoste de Dumnezeu și de enoriași”, căruia i-a fost dat să treacă printr-o încercare de neimaginat.

„Eu îl știu ca pe un om cu credință, bun și muncitor. Așa zic eu, după mine; de alții nu știu…”, îmi spune nea Grigore, un om „vechi” al satului Portari, ajuns la 81 de ani. Are ochii umezi, de culoare nedefinită și o plasă de riduri pe obraz. Ridică încurcat din umeri și își șterge fruntea cu mâneca hainei.

„Nu știu cum să răspund. Ce să spun, ca să ies bine. Da eu zic că o fost bun. A greșit că a primit măicuța aceea acolo. Dacă n-o primea când a venit de la spital, el nu făcea pușcărie. Și ăștia l-au găsit vinovat”, îmi spune și unchiul, din partea mamei, al fostului preot. Bătrânul stă rezemat de stâlpul porții mari, sprijint într-un baston cu model. Ar vrea să-și apere nepotul cu toată convingerea, dar parcă-i pasă și de gura lumii.

Și primarul îl știe pe fostul stareț de om bun. „A avut necazuri, vrând să facă mai mult bine decât e normal. Din auzite, e un om al bisericii foarte atașat de enoriașii săi, și enoriașii față de el. De aceea oamenii din sat nu dau niciun fel de informații despre dânsul, ba din contră, îi îndrumă greșit pe cei care îl caută. O să aveți probleme destule. Eu zic că e în zadar. Aveți grijă unde mergeți!”.

Gura lumii

Și, cu toate astea, portărenii lui Daniel și-au luat seama și ne-au îndrumat corect. Fie către casa bătrânească a familiei fostului preot, acolo unde locuiește mama sa, fie către casa de vacanță a lui Dan Agafiței, un așa-zis schit, clădit în vârful dealului și ascuns în buza pădurii. Domiciliu la care Corogeanu are mutație cu patalama de la poliția din Zăpodeni.

„Domnule, cetățeanul Corogeanu are domiciliu acolo, în deal, în casa la omul ăsta, care nu stă chiar la noi în sat. L-a luat acolo, în spațiu. L-am văzut și eu o dată, mai demult. Acuma, în ultimul timp, nu. Am auzit și eu că spun unii că ar fi făcut acolo un schit. Eu, unul, n-am informații. Și nu cred! E doar gura lumii”, îmi spune polițistul din Zăpodeni, comună de care aparține satul Portari.

Din casă-n casă

Din păcate, la fel ca omul lui Dumnezeu și oamenii pământului se ascund de noi cât pot de bine. Când m-a văzut, mama fostului stareț, care tocmai își odihnea capul în mâinile firave, sprijinite pe ulucile gardului, a rupt-o la fugă spre casă până și-a pierdut gumarii în noroi, și neam să mai apară ca să stăm de vorbă. Am bătut în ușă, în geam, în grinda prispei – nimic.

Am insistat până când, de peste gard, m-am auzit strigat. „Domnu, domnu, ce vrei mata?!”. O tânără cu părul, negru, despletit, îmi spune că e verișoara lui Daniel. Pare amabilă și săritoare. Ocolește gardul pe stradă, intră în curte și bate în ușă cu hotărâre. „Eeee. Ce, Dumnezeu, că doar a intrat adineauri”. O las să insiste și dau ocol casei. Veche, bătrânească după „țesătura” lemnului prispei, dar vopsită proaspăt și frumos. „Acolo stă o mătușă” îmi spune verișoara apropiindu-se. „Acuma, hai, că-i gata. Nu-i acasă!” spune ea cu ochii în pământ. „Eu mă duc, că am făcut baie la cap și mi-e să nu răcesc” mai zice, cam în șoaptă, și pleacă grăbit spre casa ei.

Casa din deal

La „schit” am ajuns după un drum infernal, zguduit și frământat de șleaurile drumului, în căruța lui nea Ion, un creștin pe cinste. Noroaiele se adânciseră de roțile căruțelor și copitele cailor până în coama dealului. De-o parte, vale fără sfârșit, coborâtă la marginea satului care abia se mai vedea; de alta, zidul „muntelui”, brăzdat de ape. Nea Ion ori cântă, ori povestește, ori mână calul când simte că nu mai poate. „L-am văzut, bre, omule. Zice că a mai urcat aici cu niște oameni, cu o mașină mare, neagră. Așa spune lumea. Eu nu l-am văzut, mai încoa, după pușcărie, decât de două ori, în sat. Înainte, da. A vrut să facă aici o mănăstire mare, ca la Tanacu. Că și atunci mergea la Tanacu. Căutase bani, găsise și începuse treaba. Și, pe urmă nenorocirea. Eu zic că așa a fost să fie. Lumea spune că mai făcuse exorcizări d-astea, și n-a murit nimeni. Zic că era bolnavă”, povestește bătrânul când iapa se îndeamnă la mers.

„Schitul” e o casă pe două niveluri, mai mult pensiune decât mănăstire. Spre vale, două femei cu legea știută la literă și paragraf, gospodărind la poarta casei, ne iau la goană. „Eu vă rog să nu cumva să ne pozați că nu suntem persoane publice de-ale dumneavoastră. Și nici măicuțe de-alea despre care vrei dumneata să scrii!”, spune cea mai tânără. „Da, da! N-ai drept. Aici e proprietate privată a unui om. O casă de vacanță și noi îl ajutăm la gospodărie”, confirmă cea mai în vârstă și cu ochelari. E drept că femeile sunt îmbrăcate „civil”, nu bat mătănii, nu par duse la biserică și, cu toate astea, basmalele, trase adânc pe frunte, și gesturile scurte și repezi te duc cu gândul la straie și deprinderi mănăstirești. „Nu, părintele n-a fost, nu este și nu vine aici, niciodată. Duce-v-ați cu Dumnezeu”, mai spun femeile în urmă.

Cu Dumnezeu și cu nea Ion, care își deapănă viața cu bune și cu rele, cu politică și blesteme, cu biserică și morți, până jos, în vale

Legea tăcerii

În vale, nimeni nu are vreo idee unde s-a izolat Corogeanu. Nimeni nu l-a mai văzut, de doi ani, pe fostul preot decât vag și în trecere, ca pe o fantomă, în zbaterea nopții.

Nici vărul său, fiul unchiului după mamă, care ne-a și condus la om acasă, cel mai vajnic dintre cerberi și singurul din Portari care are numărul de mobil al lui Corogeanu, nu vrea să ne spună nimic. Și mai ferm decât toți ceilalți, ne trimite pe pustii, când vine vorba de Daniel. „Vă rog să-l lăsați în pace! I-a ajuns ce i-ați făcut”, mă face vinovat de toate relele abătute asupra fostului stareț. „Nu vrea să vorbească. Cu nimeni dar în special cu ziariști, ca dumneata”, mai spune el. Insist. Se supără. Nu vrea. Mă jignește. Nu mă las. În sfârșit, cu greu reușesc să-l conving să-și sune vărul. O face cu degetele tremurând… De nervi, de emoție. Dar Corogeanu refuză să stăm de vorbă. Omul răsuflă ușurat. „V-am spus că nu vorbește. Se roagă tot timpul, în liniștea mănăstirii”. „Care mănăstire?!”, întreb cu speranță. „Nu știu. Și oricum nu v-aș spune!”, mai zice omul, se urcă pe tractor și pleacă-n treaba lui.

Slujbă la Tanacu

Tanacu rămâne ultima speranță. Alte drumuri, alte păduri, alte noroaie. În zadar. Sus, la mănăstire, totul e schimbat. A fost săvârșită noua biserică, mănăstirea nu mai e una de maici, ci s-a transformat într-una de călugări. Mare, albă, cu sfințenie. Alături, schitul vechi, de lemn, unde slujea Corogeanu.

Înăuntru se simte mișcare. Locul exorcizării de pe pereții căruia te privesc fix ultimii sfinți care au înțeles neputința Irinei. Din altar se aud incantații. Dintr-o tâmplă a bisericii răspunde o voce de femeie. Un alt stareț și o altă măicuță îi cer iertare lui Iisus. „Sunt puțini, doar doi călugări; și noi preoții. Mai sunt și câteva măicuțe, care ne ajută la gospodărie”, spune părintele, într-o șoaptă, oprit din slujbă. „Dar Daniel Corogeanu mai vine pe la dumneavoastră, părinte?”. „Nu, niciodată”, spune starețul iar, ca o șoaptă, și se pierde în altar, cădelnițând sfinții catapetesmei.

În curte trebăluiesc două femei. Le întreb de Corogeanu, de măicuța Irina, dacă au văzut, dacă știu… Nu, nu știu nimic, n-au auzit, n-au văzut. Doar că pregătesc cele cuvenite pentru hram. „Luni e hramul bisericii și vrem să punem totul la punct. Dar cine sunteți?!”.

Întrebarea rămâne fără răspuns, gândurile mele întorcându-se la Daniel Corogeanu – un om care își poartă blestemul în suflet, izolat de lume și la sufletul Irinei odihnindu-se la Dumnezeu.

La final

Fac o ultimă încercare. Mă întorc în sat, insist până la obrăznicie, dau telefoane la rude, la prieteni. În cele din urmă, reușesc să obțin numărul de telefon al fratelui lui Corogeanu, de la un coleg de breaslă din Vaslui. „Eu vă rog să nu mă mai sunați!! Nimeni nu i-a făcut mai mult rău decât voi. Și, mai ales, cea care a scris cărțile. Am primit-o în casă, am adăpostit-o, i-am povestit tot, cum a fost. Și ea a scris ce a scris, ca să șocheze, fără să se gândească la noi, la el, la…”, apoi ton de ocupat.