TREI POVEȘTI MESERIAȘE. Azi, doamna Maria: „Păi, cum să ne numim? Ipsosari”

Am plecat de la altelierul lui nea Marian Olteanu, de pe Buzești, cu un fel de muzică nedefinită în cap. O cacofonie de sunete revărsate din instrumente bătrâne și dezacordate.  

 
Pe Grivița, la intersecția cu Dacia, vizavi de Școala de Arte Plastice, o avalanșă de alb se năruie în geamul vitrinei. Te dor ochii și privirea îți patinează preț de câteva secunde pe gheața sticlei. O furtună de mâini albe, vânoase, ferme, contorsionate, chemătoare, te ademenesc într-un sorb imaculat, ca într-o descătușare, o evadare din griul orașului zgomotos; o scară albă, în spirală, urcă deconcertant spre plafon; mușchi, măști, statui, cranii, ornamente, o ecvestră; toate albe. Pereți albi, tavan alb, mobilier alb. Pierdute în aerul alb, trei femei, statui mișcătoare, lucrează, înveșmântate în alb, ca niște preotese ale zăpezii.

„Păi, cum să ne numim?! Ipsosari”, îmi spune direct, învăluindu-mă cu o privire nefiresc de caldă și complet albastră, o „meșteră” mai mult mică decât medie. „Ipsosari. Facem statui, mulaje, ornamente pentru cei care mai au „nebunia” să renovează case vechi, de patrimoniu”.
Doamna Rădulescu, creatoarea simfoniei în alb, îmi povestește rar, în timp ce frământă ipsosul, cum „a furat” meserie. „Am simțit bucuria asta, acum 60 de ani, lucrând cu doi bărbați: întâi a fost un unchi, pe care îl ajutam; apoi a fost soțul meu. Era sculptor și profesor aici, la Școala de Arte Plastice. Pe timpul ăla – „era” lui Dej, anii 50-60 – lucram cu monștri sacri: maestrul Jalea, Irimescu, Baraschi. Toată lumea avea de lucru. Pe urmă, treaba s-a rărit mult”.

CONTROVERSĂ WSJ: Ambasadoarea SUA în Grecia s-ar fi lăudat la Forumul de la Davos că ar fi finanțată de magnați greci: „Mă adoră”. Cum ar fi reușit să ajungă la evenimentul lui Eric Trump

00:29

FLASH NEWS Protest în centrul Bucureștiului împotriva mișcării Antifa, organizat de o grupare de ultrași. Ce mesaje au scandat cei aproximativ 100 de participanți

23:30

Maria Rădulescu nu a terminat artele plastice și nici nu spune, de complezență, c-ar fi vrut. „Am stat în atelier; mi-a plăcut să lucrez, ce să spun? N-am mai avut timp de altele”. După Revoluție, a ieșit la pensie de la Casa Poporului. „Prin ”97, s-a ivit ocazia să iau atelierul ăsta; tocmai murise sculptorul care lucra aici. Am cumpărat și am făcut atelier particular; cum e acuma, de”. Meseria nu e cine știe ce bănoasă, dar dacă ești chibzuit, dacă nu risipești… „Uite, eu. Dacă am avut un ban nu m-am dus la Honolulu ori la Paris, ca să mă distrez. Am fost femeie zgârcită, econoamă. În schimb, am luat-o pe fata asta lângă mine, să mă ajute, s-o mai învăț. Ne mai certăm, mai povestim. Trece timpul”.

Pe fată o cheamă Elena Moroșanu. „Meserie am învățat de la doamna. Dacă nu bagi prea mult în seamă, poți să te simți artist. E frumos și… curat. Acuma, se lucrează cu cauciuc siliconic; mult mai simplu și mai rezistent”, spune ea.
„Da, când lucram cu clei ne chinuiam rău. Așa, facem mulajul, după două-trei zile umplem, pe urmă desfacem lucrarea” spune și Maria.
Ipsosari au mai rămas câțiva, cât să-i numeri pe degete. „Unul pe Dudești, omul cu piticii din Săftica; pe Giurgiului e un ipsosar bătrân; l-am cunoscut demult, o figură. De unde alții, dacă nu mai sunt școli? Faceți, vă rog, un apel să-i ajute statul pe meșterii bătrâni, pe pensionari, să-și deschidă câte un atelier, să aibă copiii unde învăța!”, mă roagă doamna Rădulescu.
„Statul nu vine să-ți dea doi lei – îi răspunde, indirect, Elena. Iar acuma, a mai apărut și prostia asta cu Bac-ul profesional. Copiii care vor să meargă mai departe, dacă au învățat și sunt capabili, să meargă! Ceilalți să facă meserie, nu să fie paraziți cu diplomă, pe stradă. Să pună statul școlile profesionale la punct. Nu le trebuie la toți facultăți. Există loc sub soare pentru toată lumea. Că mai e nevoie și de mecanici, de strungari, de ipsosari”.
„Toți copiii și toți părinții vor facultăți. E de înțeles, într-un fel. Da”, numai diploma nu ține de foame, dacă n-ai loc de muncă. Nu strică să ai o meserie la bază, iar pe noi să ne urmeze cineva.” spune și fata cealaltă, Cazaciu Viorica, „ascunsă” între statui.
Între timp, doamna Rădulescu a scos din „tipare” un craniu perfect. „Zici că-i viu. Ne-a comandat un teatru mai multe căpățâni din astea pentru un spectacol”. Îl ridică și îl privește dintr-o parte, cu interes profesional.
„To be or not to be” meseriaș…