Reintegrarea in Romania

Nu exista intrebare mai inepta decat cea pe care ti-o arunca, jovial, cunoscutii, a doua zi dupa aniversare: „Ei, cum te simti la 37 de ani (sau 26, sau 45)?”. Cum naiba sa te simti? Fix ca in urma cu 24 de ore, cand aveai 36 sau 25 sau 44 de ani. Pe la televiziunile romanesti, interogatia asta care-ti blocheaza creierul a fost adaptata pe 1 si 2 ianuarie marelui eveniment al integrarii: „Cum va simtiti acum, ca europeni?”. Mărturiile culese de pe strada, din restaurante si discoteci au produs adevarate colectii de raspunsuri la fel de stupide ca si intrebarea. De la ora 23.59 pana la 00.01 romanilor nu li s-a intamplat nici o bucurie concreta si nici vreo nenorocire n-a coborat peste ei, din fericire. Exista insa si romani carora minutul 1 al aderarii la Europa le-a schimbat viata. Pe ei secundarul care a sarit de cifra 12 i-a impins intr-o alta epoca. Romanii „ilegalisti” de prin tot UE-ul au strigat „Hai integrare”! Pentru muncitorimea imprastiata prin Europa, AMR-ul celor 10, 9, 8, 7… secunde numarate in cor inainte de miezul noptii a fost ca un oftat eliberator. Multi dintre ei au redevenit romani. Am intalnit la Londra, de revelion, baieti si fete debarcati in Regat, acum 2, 5 sau 8 ani, cu acte false, de italieni, portughezi, francezi sau spanioli. Ani de zile au trait cu groaza ca adevarata lor identitate, cusuta in captuseala hainei odata cu pasaportul, le va fi descoperita de politistii britanici. Politisti pe care acum ii pot saluta fara teama. Pentru multi dintre ei, intrarea in Europa fara nici o viza le aduce sansa de a-si regasi familiile din tara. Unii nu si-au mai vazut sotiile, copiii si parintii de ani intregi. Poate ii vor aduce, langa ei, la Londra. Pot sa se gandeasca si la altfel de planuri decat cele de supravietuire in lagarul de lux in care au ales sa se autoexileze. Pana sa le puna insa in practica, se mai enerveaza deocamdata, cateva zile, citind titlurile din tabloidele si ziarele cu staif de pe insula: „Invazia romanilor incepe!”, „O armata pregatita de mars”, „Bilete de avion cu sens unic pentru marea debarcare a romanilor si bulgarilor”. N-ai cum sa nu te revolti in fata unei astfel de campanii absurde. E adevarat ca mai gasesti romani care opereaza bancomatele cu camere video miniaturale si sisteme de transmisie bluetooth a datelor pentru clonarea cardurilor. E adevarat ca ultima gaselnita a infractorilor romani este „albirea” bancnotelor false de 10 si 20 de lire in parcomatele electronice care iti dau rest in monede „curate”. E stiut ca mai toti romanii angajati ca soferi in Marea Britanie conduc de ani de zile cu permise ale unor cetateni comunitari, unii neavand nici carnet „B” in tara. E insa foarte greu sa gasesti romani in marile retele de trafic de droguri, sunt foarte putini cei care si-au facut loc pe piata marii criminalitati. A ramas insa teama de o lume necunoscuta, de undeva dintr-un colt de Europa, care ameninta sa dea buzna peste stilul de viata insular. O teama pe care prea putini au marturisit-o la fel de vocal atunci cand Orientul mijlociu si cel indepartat s-au mutat pe strazile Londrei si ale altor mari orase din Regat. Poate ca si presa, si oficialii britanici si-ar fi schimbat macar cu un grad atitudinea glaciala daca ar fi privit, la 12 noaptea, chipurile romanilor de pe Westminster Bridge, luminate nu doar de artificiile lui 2007, ci si de bucuria redescoperirii statutului lor de romani liberi.