Mark Taplin, fostul însărcinat cu afaceri al SUA la București: Diplomația americană în România – o afinitate persistentă, veche de 135 de ani

Într-un editorial remis de Ambasada SUA, Mark Taplin, care exprimă opiniile sale ce nu reprezintă poziția oficială a Guvernului american, precizează că Eugene Schuyler, primul emisar diplomatic american în România, era supranumit de The New York Times singurul adevărat «diplomatist» existent pe atunci în slujba SUA. Schuyler cunoștea pe toată lumea, inclusiv pe Mihai Eminescu, și a participat la ceremonia de încoronare a regelui Carol, în 1881.

Fostul diplomat evocă și faptul că primul ambasador american la București, William Crawford, a înțeles că liderii României adoptau o poziție independentă de Moscova. Observațiile sale, transmise Departamentului de Stat, au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România și au pus bazele „relației unice, dar complexe, pe care SUA și România au menținut-o în perioada Războiului Rece”, susține Taplin.

El apreciază că, și în timp de război, și în timp de pace, în perioade de creștere și în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simțit „o puternică afinitate față de această țară și poporul său”.

Mark Taplin mai notează faptul că în 2015, când se împlinesc 135 de ani de relații diplomatice bilaterale, „parteneriatul SUA-România este mai strâns ca niciodată”.

Prezentăm integral editorialul fostului însărcinat cu afaceri al SUA la București, Mark Taplin:

„Era Ajunul Crăciunului, în urmă cu jumătate de secol, o zi pe care tatăl meu încă și-o amintește bine. Îmbrăcat într-un costum de zi cu redingotă, împrumutat la repezeală, a fost martor când William Crawford i-a prezentat scrisorile de acreditare lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cadrul unei ceremonii oficiale organizate la Palatul Victoria, pe 24 decembrie 1964. Crawford devenea astfel primul ambasador al SUA în România, eveniment ce aducea o evoluție importantă a relațiilor, în plin Război Rece.

Privind fotografiile de la ceremonie, văd fețe cunoscute printre diplomații americani: prieteni și colegi ai tatălui meu. Mulți dintre ei au decedat; alții, precum tata, s-au pensionat cu mult timp în urmă. Ei au fost doar câțiva dintre nenumărații demnitari români și americani, care din 1880 încoace au promovat consolidarea relațiilor dintre țările noastre, în perioade ușoare, dar și în perioade dificile.

Câțiva americani extraordinari au slujit această cauză la București. Eugene Schuyler, primul emisar diplomatic al SUA în România, a fost unul dintre cei mai buni experți în această regiune și prieten cu Tolstoi și Turgheniev. Ziarul The New York Times l-a supranumit singurul adevărat «diplomatist» existent pe atunci în slujba SUA. A învățat limba română, cunoștea pe toată lumea (inclusiv pe temperamentalul Mihai Eminescu), și urmărea atent evoluția evenimentelor. A participat la ceremonia de încoronare a regelui Carol, în 1881. Schuyler a anticipat, în mod corect, că încoronarea avea să consolideze România și instituțiile sale.

Charles Vopicka, american de origine cehă numit ministru al Legației SUA în România de către președintele Woodrow Wilson, a lăudat România pentru sacrificiile făcute în vreme de război și i-a susținut aspirațiile în Primul Război Mondial. A rămas în Bucureștiul aflat sub ocupație germană până când generalul von Mackensen l-a forțat să plece. Vopicka a continuat să spere că România avea să învingă chiar și după retragerea Rusiei din război, în 1917. Odată întors în SUA, el a devenit cel mai neobosit susținător al cauzei românești.

Încă dinaintea sosirii la putere a lui Ceaușescu, în 1965, Crawford a înțeles că liderii României adoptau o poziție independentă de Moscova. Însă Crawford a povestit mai târziu, cu ușoară ironie, că și-a petrecut două treimi din timp negociind cu Departamentul de Stat, mai degrabă decât cu românii. «Principala mea problemă a fost să conving Departamentul de Stat că lucrurile se schimbau cu adevărat», își amintea el. Observațiile lui Crawford au generat o re-evaluare completă a politicii SUA cu privire la România și au pus bazele relației unice, dar complexe, pe care SUA și România au menținut-o în perioada Războiului Rece.

În anumite momente, relațiile SUA-România au fost marcate de tragedii. Ambasadorul SUA Franklin Mott Gunther a urmărit cu consternare crescândă atrocitățile comise de Garda de Fier și modul în care mareșalul Antonescu a adus România mai aproape decât oricând de regimul nazist. Gunther și-a prezentat protestele direct lui Antonescu, în 1941, fără niciun rezultat. Din nefericire, a decedat la doar câteva zile după ce Antonescu a declarat război Statelor Unite, fiind prea bolnav pentru a se mișca din patul său din București.

În ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, diplomatul american Burton Berry a urmărit măsurile rapide luate de autoritățile sovietice de ocupație pentru a submina independența României și a promova protejații Moscovei în posturi cheie. România era «o fereastră prin care putem urmări metodele sovietice în acțiune», i-a avertizat el pe Truman și pe alții. Guvernul SUA trebuie să-i susțină mai ferm pe democrații greu-încercați din întreaga Europă, sublinia el. Însă era prea puțin și venea prea târziu.

Nici destinderea relațiilor geopolitice dintre Washington și București în perioada ceaușistă nu au trasformat regimul acestuia într-unul mai deschis sau mai tolerant în plan intern. De fapt, unele voci susțin că «răbdarea» Vestului față de dictator a avut efectul contrar. Însă diplomații americani, inclusiv Harry Barnes și Roger Kirk, vedeau negura epocii ceaușiste. Nu exista însă o rețetă simplă care să permită urmărirea intereselor comune în materie de politică externă în paralel cu presiunile asupra lui Ceaușescu pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Astăzi, România și-a ocupat cu bucurie locul în cadrul celor mai importante două instituții occidentale, NATO și UE. Faptul că a făcut acest lucru în doar două decenii este, așa cum le reamintesc adesea prietenilor mei europeni și americani, o realizare remarcabilă. Diplomația românească și, da, liderii politici români, merită toate laudele. Și emisarii americani au jucat un rol important, de susținere. În 2015, parteneriatul SUA-România este mai strâns decât oricând.

Există oare un fir roșu care traversează istoria relațiilor dintre țările noastre din zilele în care Eugene Schuyler lucra la lumina lămpii, într-o cameră la Capșa, până în prezent? Și în timp de război, și în timp de pace, în perioade de creștere și în perioade de declin, americanii care au lucrat în România au simțit o puternică afinitate față de această țară și poporul său. Așa a fost în cazul familiei mele și noi nu suntem singurii. Acest lucru este demonstrat de poveștile diplomaților americani mergând înapoi până în anii 1960. Această legătură neîntreruptă există de aproape un secol și jumătate și știu că va continua să existe timp de multe generații de acum înainte”.

Mark Taplin, care va vizita România luni și marți, a fost însărcinat cu afaceri și adjunct al șefului misiunii diplomatice a SUA la București între 2005 și 2008. Anterior a fost director pentru Ucraina, Moldova și Belarus în cadrul biroului pentru Europa și Eurasia al Departamentului de Stat și consilier pentru presa și cultură la Ambasada SUA de la Kiev.

Taplin și-a încheiat cariera diplomatică în iulie 2014 din funcția de însărcinat cu afaceri al Ambasadei SUA din Paris. Este autorul volumului „Open Lands: Travels Through Russia”s Once Forbidden Places”, publicat în limba română sub titlul „Imperiul deschis: călătorii prin locuri cândva interzise”.