Sociologul Mircea Kivu recunoaște că a semnat angajament cu fosta Securitate. „Nu găsesc alt resort decât lașitatea”

Sociologul povestește că a fost contactat la mijlocul anilor `80, la scurt timp după ce obținuse un post la Laboratorul de Sociologie Urbană al Institutului de Proiectare Construcții Tipizate (IPCT) – actualul CURS. Kivu susține că dincolo de discursul despre pericolele interne și externe cu care securistul institutului a încercat să-l convingă, au existat și amenințări voalate că și-ar putea pierde locul de muncă, însă nimic concret. 

Sociologul mărturisește că a dat mai multe note informative, însă nu a primit niciodată bani în schimb. „De ce nu am spus toate acestea mai devreme? Grea întrebare. Cred că aș fi vrut să uit acest episod, de care îmi e rușine. Dacă asta contează, nu am afirmat niciodată că nu am fost colaborator al Securității. În ce măsură am făcut poliție politică? Eu îndrăznesc să cred că nimeni nu a avut de suferit de pe urma notelor informative scrise de mine. Dar nu pot fi sigur că așa este”, notează el în final. 

REACȚIE Simion îi dă replica lui Călin Georgescu după declarațiile din interceptări: Obiectul înșelăciunii este altul

12:20

COMEMORARE In memoriam Patrick André de Hillerin. Emisiunea „Omul și timpul”, unde jurnalistul a vorbit despre libertatea de exprimare, redifuzată la TVR Cultural

12:20

Iată mai jos textul integral al postării

Se întâmpla la mijlocul anilor ’80, la puțin timp după ce devenisem sociolog la Laboratorul de Sociologie Urbană al Institutului de Proiectare Construcții Tipizate (IPCT) – actualul CURS. Am fost contactat de securistul institutului, care m-a chemat la o “discuție”, cu două persoane pe care nu le cunoșteam, dar care s-au recomandat drept ofițeri de Securitate. 

Mi-au ținut un discurs despre pericolele interne și externe care ne amenință țara, despre datoria cetățenească pe care o avea fiecare dintre noi de a aduce la cunoștința “organelor statului” acele acțiuni ale unor persoane care ar putea constitui un pericol. M-au întrebat dacă aș fi de acord ca, în măsura în care aș afla despre asemenea acțiuni, să le aduc la cunoștință. Am răspuns afirmativ. Mi-au cerut să semnez un angajament scris că voi face așa. Mi-au cerut să îmi aleg un nume cu care să semnez informările, dacă vor fi. Am scris angajamentul, după dictare, alegând numele de cod “Mihai”. 

Știam vag ce înseamnă semnarea unui asemenea act (astăzi știu mult mai multe). Nu găsesc alt resort pentru a-l fi semnat decât lașitatea. Desigur, erau niște amenințări voalate, că mi-aș putea pierde postul pe care tocmai îl căpătasem, dar nimic concret. Nu am avut puterea de a spune “nu”. Mi-am spus că voi reuși să-i “fentez”, să nu le spun nimic important, nimic ce ei nu ar fi știut deja. 

În săptămânile următoare, m-au contactat și mi-au cerut să le spun ce știu despre un fost coleg de facultate, care plecase din țară cu câțiva ani înainte. Îi interesau mai ales eventualele sale legături cu alți adepți ai preceptelor filosofului Krishnamurti. Adevărul e că nu știam mare lucru, le-am spus ce știam din scrisorile pe care le schimbasem prin poștă – scrisori al căror conținut bănuiam că oricum îl cunoșteau. Mi-au cerut să pun pe hârtie tot ce le spusesem, ceea ce am făcut. 

După câtva timp, m-au contactat din nou (asta însemna că-mi dădeau un telefon la birou și ne întâlneam în câte o cafenea din apropiere) și m-au întrebat ce știam despre sociologul N.G., pe care îl cunoșteam din vremea studenției mele și cu al cărei soție (din vremea respectivă) eram coleg de birou. Au insistat asupra legăturilor lui cu șefi ai comunității rome. Le-am spus că știu că este preocupat, ca sociolog, de studiul acestui grup etnic, fiind și el rom, că întreprinde și publică studii valoroase pe această temă, motiv pentru care are întâlniri cu membri ai acestei comunități, dar că nu cunosc mai multe detalii. Din nou, mi-au cerut să scriu toate acestea.
Mi-au mai cerut apoi o informare despre colega mea, soția lui N.G. – dacă știu că frecventează Centrul Cultural American (de pe lângă Ambasada SUA). Le-am spus (și am scris) că știam că frecventează bibioteca Centrului, de unde ia cărți de specialitate (sociologie) pe care uneori ni le imprumută și nouă, colegilor. I-am spus și ei, între patru ochi, că Securitatea se interesează de ea și de soțul ei, și mi-a spus că bănuia (de fapt, era greu de crezut că ar fi posibil ca Securitatea să nu aibă cunoștință despre frecventarea Institutului American). 

Nu m-au mai căutat câțiva ani. Între timp, în 1986, un fost coleg de liceu și bun prieten, care între timp emigrase în Israel, mi-a propus să-i fac o vizită. Convins că nu sunt șanse de succes, am făcut o cerere de pașaport. Spre surpriza mea, mi-a fost aprobată, astfel că la sfârșitul anului am petrecut o lună în Israel. La întoarcere, m-au contactat din nou, mi-au spus că abia atunci aflaseră că fusesem în străinătate. Mi-au cerut să le dau o notă scrisă despre persoanele cu care m-am întâlnit acolo (mă văzusem cu mai mulți foști colegi de liceu sau de facultate). Am scris lista celor cu care mă văzusem, și câteva detalii de genul “este căsătorit, lucrează în domeniul…” – lucruri mai exacte chiar nu știam. 

Cam asta a fost tot. După aceea, nu m-au mai căutat. Nu am primit niciodată bani sau alte foloase în schimbul notelor informative. După un an, am cerut să fac o vizită în Franța, la rudele care se stabiliseră acolo, dar cererea mi-a fost refuzată. 

De ce nu am spus toate acestea mai devreme? Grea întrebare. Cred că aș fi vrut să uit acest episod, de care îmi e rușine. Dacă asta contează, nu am afirmat niciodată că nu am fost colaborator al Securității. În ce măsură am făcut poliție politică? Eu îndrăznesc să cred că nimeni nu a avut de suferit de pe urma notelor informative scrise de mine. Dar nu pot fi sigur că așa este.

P.S. Știam că CNSAS desfășoară o investigație în privința mea, dar nu știu nimic despre o eventuală decizie care ar fi rezultat din această investigație. Un asemenea document nu mi-a fost adus la cunoștință”