OPINIE. Cum va ieși România din pandemie? Cum a intrat

Cum se raportează România la perioada post-pandemie, post-urgență medicală? Cu ce dominante interne întâmpinăm o Uniune Europeană și o lume în schimbare, în care se refac, de la zero, jocurile? Sintetizând aproape până la simplificare, sunt șanse să ieșim din pandemie cam cum am intrat: neîncrezători, polarizați, fără o infrastructură simbolică, de idei și aspirații care să ne țină laolaltă; debranșați de la trendurile și dezbaterile de idei ale epocii, cu obiective mici și orgolii mari, absorbiți de teme minore, pe care le tratăm în cheie majoră.

Mantra responsabilității individuale – o piedică în calea acțiunii comune

România a intrat în pandemie cu diverse comorbidități, precum lipsa infrastructurilor, slaba funcționare a sistemelor, inclusiv a sistemului de sănătate și a celui de educație, lipsa digitalizării, capacitatea redusă de organizare, deprofesionalizarea în politică și în administrație, colapsul clasei experților, chiar a ideii de expertiză. Spațiul public era brăzdat, și el, de tot felul de probleme, comorbidități, cum le-am putea numi: polarizarea, politizarea, vacarmul și „confuziunea de idei”, normalizarea violenței simbolice și a părerilor extreme, apetitul, amplificat de tehnologie, pentru șoaptă și trăncăneală.

EXCLUSIV Cum i-a sedus Siegfried Mureșan pe tefeliști. Cristoiu: Mă obligați pe mine să vă zic cum gândește o pisică

16:37

FLASH NEWS Curtea de Apel București judecă marți contestația DIICOT la eliberarea lui Călin Georgescu în dosarul de înșelăciune și grup infracțional organizat

16:24

Din acest punct de vedere, actualii guvernanți au avut la îndemână motivația perfectă: așa am găsit lucrurile. Decidenții s-au aflat în situația de a se lupta atât cu virusul, cât și cu suspiciunea publică, neîncrederea în „sistem”, în „autoritate”, reflexul anti-instituțional, uneori chiar cinismul oamenilor, chiar dacă nu poate scăpa o anumită ironie, aceea că tocmai unele dintre aceste dispoziții emoționale i-au adus în postura de a fi decidenți.

Pandemia ar fi putut reprezenta o excelentă ocazie pentru vindecarea măcar a unora dintre afecțiunile spațiului public, o șansă fără precedent ca răspuns la o provocare fără precedent. În definitiv, lăsând deoparte dificultățile reale, ce șansă mai mare pentru leadership-ul unei țări decât de a se trezi în față cu o situație în legătură cu care exista un consens la nivelul societății, consens creat de conștientizarea faptului că suntem cu toții afectați, indiferent de statutul economico-social, de părerile și afilierile politice? O situație în care apelurile la solidaritate, la acțiune comună, la depășirea, în beneficiul comunității, a abordărilor strict individuale ar fi primit răspuns favorabil din partea publicului fără un efort prea mare de convingere.

Vestea proastă, pe lângă înrăutățirea situației medicale, este că pare că ne adâncim fix în dogmele cu care am intrat în criză. Una dintre caracteristicile perioadei – în România, ca și în alte spații publice – este dată de retorica aproape obsedantă a responsabilității individuale ca singură explicație pentru ceea ce se întâmplă: muncitorul care pleacă să culeagă sparanghel, țăranul care nu votează “cum trebuie”, săracul care “nu își îngrijește dinții”, seniorul care nu stă în casă și „umblă” prin farmacii, micul întreprinzător care „nu a știut” să își construiască o afacere sustenabilă, profesorul care nu „vrea” să se adapteze mediului online, părintele care nu se implică alături de copil în pregătirea temelor.

Cu un fel de resemnare mioritică 2.0, pare că acceptăm aceste etichetări și culpabilizări colective fără a mai avea timp și energie pentru examinarea, într-o cheie mai analitică, a unor probleme structurale, a unor structuri politice, sociale și culturale, dincolo de responsabilitatea individuală, care în nici un caz nu poate fi eludată. Astfel de interogații mai ample, relevante pentru situațiile de mai sus, ar fi: asimetria relațiilor de putere (inclusiv putere economică) între vestul și estul Europei, accesul inegal la piețe și la instumente de finanțare, absența proiectelor majore de reformă (în domeniul educației, al sănătății), degradarea mediului rural, cel mai afectat de exodul populației.

Comunități sau tabere care vor să se anihileze reciproc?

Paradoxul pedalării pe ideea “responsabilității individuale” pentru a crea premisele solidarității, ale acțiunii comune este amplificat în momentul în care, membri ai unei comunități clar afectate – de criza medicală, de criza economică, de orice fel de criză – nu reușim să găsim dezlegare pentru problemele care ne iau cu asalt decât amplificând stereotipuri la adresa grupurilor sociale percepute drept “adversare” (bugetari vs. corporatiști, tineri vs. seniori, moderni vs. tradiționaliști etc.). Încet-încet, comunitățile devin “tabere” aflate pe poziții ireconciliabile, compuse din indivizi indignați, furioși, cinici și neîncrezători; tabere ostile, care, în condiții de bombardament informațional, își aleg faptele și interpretările cărora să le dea crezare, “se izolează în planul judecății și al comunicării și creează în jurul lor un mediu etanș predispus la dezinformare”. Și, mai ales, tabere cu puțină disponibilitate pentru dialog, conduse de purtători de cuvânt care, cu mult prea mare lejeritate, sunt frecvent dispuși să considere că singura modalitate de “rezolvare” a situației este eliminarea, măcar din conversația publică, a taberei adverse, delegitimarea acesteia din calitatea de de partener de dialog. Purtători de cuvânt – și nu lideri – care aleg ostilitatea în defavoarea solidarității, preocupați mai mult de un imaginar purism politic al taberei pe care o agită retoric în detrimentul propunerilor de politici și proiecte.

Paroxismul situației este atins de culpabilizările colective de genul celei promovate recent în spațiul public de un director de spital: “suntem un popor iresponsabil”. Supărarea, chiar indignarea surprinse în această afirmație pot fi de înțeles (ele erau prilejuite de constatarea, posibil de substanță, că tot mai puțini oameni poartă mască și respectă regulile distanțării fizice). Dar, dincolo de faptul că sunt manifestarea unui accentuat simptom de auto-colonizare, ele nu pot ține loc de o analiză mai așezată a motivelor care au redus, treptat, disponibilitatea oamenilor de a mai lua în serios îndemnurile autorităților: reducerea comunicării la demersuri simple de informare prin intermediul unor spoturi TV, fără empatie, răbdare și disponibilitatea de a asculta, fără apeluri constante la solidaritate, fără povestiri mobilizatoare, simboluri și valori împărtășite; contaminarea comunicării guvernamentale de politică și de competiția electorală; ezitările, gafele și erorile de informare, mesajele implicite privind lipsa de gravitate a situației; încadrările retorice neinspirate („măsuri de relaxare” în loc de „măsuri de ridicare graduală a restricțiilor”).

Se invocă deseori afirmația inspirată a Președintelui american Franklin D. Roosevelt, „singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăși”. Continuarea acestor cuvinte vizionare ar merita, poate, aceeași atenție: „în orice perioadă neagră din istoria noastră națională, leadership-ul onest și curajos s-a cuplat cu înțelegerea și sprijinul oamenilor, ceea ce a reprezentat un factor esențial pentru obținerea victoriei”. Cu alte cuvinte, lucrul pe care îl sesiza Președintele american într-un moment de neagră deznădejde pentru societatea americană și pentru lumea în ansamblu este următorul: încrederea este întotdeauna un drum cu dublu sens. Nu prea poți pretinde să conduci o comunitate pe care o disprețuiești, nu prea poți pretinde încrederea unor oameni în care nu ai încredere.

Polarizarea nu trece de la sine

Așa cum am spus, multe dintre comorbiditățile spațiului public și ale opiniei publice din România intră la capitolul „greaua moștenire”. În același timp, alături de alte și alte moșteniri, ele nu pot constituie o scuză, o justificare permanentă pentru situația în care acțiunile decidenților, indiferent care ar fi aceștia de-a lungul timpului, nu au efectul dorit. E de meditat dacă afirmația „guvernarea nu dă roade din cauză că suntem polarizați” nu inversează cumva relația de tip cauză-efect, iar repunerea, în termeni corecți, a acestei relații, nu ne-ar conduce către afirmația că „suntem polarizați din cauză că guvernarea nu dă roade”. Polarizarea nu trece de la sine, ci prin intervenții sistematice bazate pe leadership, competență, comunicare, solidaritate.

Neîncrederea nu reprezintă un dat înscris în ADN-ul unui „popor iresponsabil”, „care nu respectă regulile decât dacă este amendat”; ci, dacă tot am apelat la vocabularul medical, neîncrederea pare a fi mai degrabă boala jumătăților de măsură și a lucrurilor rămase întotdeauna neterminate. Reducerea guvernării la o prelungită perioadă pre- și post-electorală este rețeta prin care, structural vorbind, aceasta își amputează la jumătate șansele de a fi competentă, de a implementa proiecte mari, de anvergură; proiecte care să depășească „mediul etanș” al unei tabere sau al alteia. Și atâta vreme cât guvernarea va rămâne pe jumătate competentă, implicată în jumătăți de proiecte pe jumătate implementate, vom rămâne o națiune polarizată, sfâșiată în tabere ostile care se consideră, pe rând, victime, ale celeilalte tabere sau victimă a istoriei, a geografiei, a vremurilor.

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU