Cauzele războiului dintre SUA și Iran explicate de Ioana Constantin Bercean, expert în Orientul Mijlociu: „Iranul semnalează clar – nu îi vom oferi lui Trump conflictul ușor și controlat pe care și-l dorește”. Ce fac Rusia și China

Timp de 47 de ani Republica Islamică Iran și Statele Unite au conviețuit într-un status quo pe care niciun președinte american nu l-a provocat dincolo de lovituri chirurgicale sau prin aplicarea unui regim dur de sancțiuni. Nici măcar bombardamentele americane din 21-22 iunie 2025 nu au zguduit profund acel status quo. Până azi. Atacul Israelului asupra Iranului, urmat la foarte scurt timp de implicarea SUA, este, aproape sigur, un moment de inflexiune nu doar pentru regimul de la Teheran, ci pentru întreaga arhitectură de securitate regională.

Confruntarea directă dintre Iran și SUA nu mai era o chestiune de dacă, ci de când, asta după ce șase președinți americani, de la Ronald Reagan încoace, au evitat-o. În 1998, Bill Clinton a autorizat Operațiunea Vulpea Deșertului, o aventură comună cu Marea Britanie, o campanie de 70 de ore (16-19 decembrie) de bombardare a Irakului, dar a stat departe de Iran. Schimbarea de regim la Bagdad a venit cinci ani mai târziu, fiind posibilă doar cu prezența trupelor la sol. Schimbarea de regim în Afganistan s-a făcut tot cu prezență militară terestră, în Libia la fel, sub umbrela R2P – Responsabilitatea de a Proteja  (SUA, Marea Britanie și Franța) într-un moment în care Muammar al-Gaddafi recâștigase controlul asupra țării, în timp ce rebelii se retrăgeau rapid spre Egipt.

ULTIMA ORĂ Gigi Nețoiu, blocat în Dubai din cauza atacurilor iraniene cu drone: „Eu cred că a început Al Treilea Război Mondial”

23:15

ULTIMA ORĂ 28 de copii din Vrancea sunt blocați în Dubai, după ce spațiul aerian din Emiratele Arabe Unite a fost închis

22:19

Cum se raportează acum Casa Albă la cultura și specificul iranian?

În acest moment, înțelegerea Casei Albe a spiritului iranian, a Islamului și a dinamicii regionale în general, este profund deficitară. Mai mult, dintre cei doi negociatori americani desemnați să soluționeze dilema nucleară iraniană, doar unul pare a fi pregătit să înțeleagă importanța pe termen mediu și lung a acestui proces. Este vorba despre Steve Witkoff. Însă nu este suficient. JCPOA a fost rezultatul unui proces diplomatic de 12 ani, a discuțiilor care într-un final s-au purtat direct, a unor compromisuri, a diplomației de tip Track II  și a unui adevărat turneu diplomatic de la Muscat la Geneva, și de la Istanbul la Viena, via Rio de Janeiro.

Singurul președinte american, de la JFK până în prezent, care a încercat – și parțial a reușit – să înțeleagă Iranul, a fost Barack Obama. Și acest lucru s-a datorat faptului că a reușit să pună în balanță acel tip de excepționalism persan pe care mulți comentatori și politicieni hardlineri îl ignoră. Obama s-a adresat mai întâi poporului iranian (oamenii care ies în stradă și protestează împotriva propriilor conducători), nu liderului, așa cum a făcut Jimmy Carter în decembrie 1978, la Teheran. Abia apoi, după mesajul de Nowruz adresat populației, a avut o discuție telefonică cu președinte Hassan Rouhani. Mai mult, succesul negocierilor s-a datorat în mare parte și relației diplomatice directe dintre John Kerry și Javad Zarif, cei doi diplomați care, în ianuarie 2016, au reușit să evite un conflict diplomatic major, după ce locotenentul David Nartker și cei nouă marinari ai săi au eșuat în apele teritoriale iraniene.

Obama, la fel ca toți predecesorii și succesorii săi, a păstrat opțiunea militară ‘pe masă’, dar nu a negociat sub imperativul unei treimi din armata și logistica americană comasată în regiune. Rezultatul a fost JCPOA, cel mai strict acord nuclear negociat vreodată.

Cea mai mare problemă pentru administrația Trump este lipsa unei strategii coerente dincolo de confruntarea militară. Obiectivele politice și militare s-au schimbat – la fel ca în Irak și Afganistan – de cel puțin trei ori în ultimele săptămâni. Ar urmări Washingtonul schimbarea regimului, distrugerea infrastructurii nucleare a Iranului, a capacităților de rachete ale Iranului, izolarea pe termen lung sau pur și simplu descurajarea? Fără un obiectiv politic clar definit și realizabil, acțiunea militară riscă să devină un angajament nelimitat, lucru pe care președintele Trump a încercat să-l evite. Discursul instituțional a glisat de la imperativul blocării Iranului spre depășirea pragului nuclear, către programul de rachete balistice și, cel mai recent, spre schimbarea de regim.

Cheia actualei ipotetice confruntări

China a trimis tehnologie avansată către Iran. Aceasta nu este o dinamică indirectă a Războiului Rece. Este vorba despre o putere globală majoră care consolidează activ o țintă americană în moduri care schimbă complet calculul strategic. Este adevărat că tehnologia și logistica Chinei nu au fost încă testate pe terenul de luptă, dar cei care pleacă de la premisa că acel ceva „made in China” este 100% de proastă calitate, s-ar putea să fie surprinși. Iranul semnalează clar: nu îi vom oferi lui Trump conflictul ușor și controlat pe care și-l dorește. Orice atac va avea consecințe care pot scăpa rapid de sub control. Iar ceea ce vedem acum, în desfășurare, este un atac extins al Iranului asupra Israelului și bazelor militare americane din Qatar, Bahrain, Arabia Saudită – aproape în toate locațiile cunoscute, cu excepția celor din Oman.

De asemenea, spre deosebire de 1998, 2001 sau 2003, restul regiunii spune nu unui nou război. Arabia Saudită, Turcia (a se vedea pozițiile publice ale lui Hakan Fidan și ale lui Faisal bin Farhan Al Saud), Egipt, Pakistan, Qatar și uneori chiar EAU – semnalează că ambițiile hegemonice israeliene și un nou război american în regiune sunt absolut inacceptabile. Acestea nu sunt state periferice. Sunt statele care contribuie major la arhitectura și ordinea regională care, acum este contestată. Israelul se confruntă nu doar cu opoziția grupărilor teroriste obișnuite, ci și a aliaților tradiționali ai SUA, care consideră acțiunile israeliene ca fiind destabilizatoare.

Pe scurt, acesta nu este Orientul Mijlociu de acum 47 de ani sau nici măcar de acum 20 de ani.

Aceste schimbări contează enorm: calculul militar s-a schimbat. Un atac asupra Iranului nu va însemna 70 de ore de bombardament urmate de victorie. Va fi începutul unui război regional cu o escaladare imprevizibilă și implicare chineză. Distribuția puterii la nivel global contează. Disponibilitatea Beijingului de a sprijini activ Iranul schimbă totul în ceea ce privește libertatea de acțiune a SUA. Acesta nu mai este un moment unipolar.

Cum sunt iranienii, de fapt?

Populația Iranului este una foarte tânără, cu o medie de vârstă de 34 de ani, foarte educată, sofisticată și, chiar dacă majoritatea este născută după revoluția din 1979, memoria imperială și excepționalismul persan – un tip de identitate care nu anulează spiritul religios, ci coexistă și, în funcție de moment, unul dintre ele prevalează – sunt prezente în ADN-ul societal. Este aproape o nebunie instituțională/discursivă să le ceri oamenilor care, legitim și pe bună dreptate își doresc o schimbare la nivelul clasei conducătoare, să iasă în stradă să protesteze în timp ce bombele cad asupra lor.

Tinerii iranieni nu sunt străini de stilul de viață occidental și nici nu îl resping. Petrecerile din suburbiile Teheranului și a altor centre universitare, blugii, muzica și chiar stilul de viață pe care sunt dovezi clare în acest sens. Însă paradoxal, indiferent de opoziția manifestată față de propria conducere, sentimentele de respingere față de ingerința externă s-au dovedit anterior a fi mai puternice. Este foarte posibil ca această variabilă să nu se fi schimbat. Nu avem sondaje în acest sens, iar cele realizate în Occident, prin intermediul rețelelor de socializare, nu le putem considera relevante metodologic și științific. În plus, în momentul în care primii civili iranieni vor fi uciși, dinamica internă se poate schimba radical. Și deja au apărut primele știri și imagini în acest sens, care relatează despre o explozie la o școală din orașul Minab, lângă Bandar Abbas. Conform acestor informații, 24 de copii au fost uciși în ceea ce este descris ca un atac cu rachete efectuat de armatele israeliene și americane.

SUA nu au un plan coerent și viabil pentru o eră post-Khamenei. Alternativa la putere este oferită tot de actuala clasă politică din Iran, cu oameni din cercurile doi și trei. Regimul este uzat, nereformat și a acționat agresiv în fața tuturor valurilor de protest din 2009 până în prezent. Dar chiar dacă a pierdut o bună parte din rețeaua de proxy regională, un război îl poate relegitima. Chiar dacă nu în actuala formulă, cu același fundament militaro-religios. De altfel, în presa de limbă persană se vehiculează mai des ca de obicei rolurile tot mai mari ale lui Ali Larijani, Secretarul Consiliului Suprem de Securitate Națională,  Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele parlamentului și al fostului președinte Hassan Rouhani.

Cine este Reza Pahlavi, principalul opozant al regimului de la Teheran

Îndoielile cu privire la Pahlavi rămân profunde, dincolo de remarcile lui Donald Trump, care sugerează că pretendentul la ‚Tronul Păunului’ nu este pregătit să conducă țara. Iar apropierea sa de Israel, MEK (Organizația Mojahedinilor Poporului din Iran, cunoscută și sub denumirea de Mojahedin-e-Khalq, o grupare scoasă în 2012 de pe lista SUA a Organizațiilor Teroriste Străine) și de diaspora fidelă monarhiei, sunt aspecte care nu sunt ușor de digerat pentru cea mai mare parte a iranienilor din interiorul granițelor. Moștenirea familiei sale este marcată de represiune, modernizare forțată, politici economice haotice și îndepărtarea de societate. Reza Pahlavi a fost, de asemenea, parțial responsabil pentru eșecul așa-numitei „Coaliții Georgetown”, o grupare care a căutat să unească oponenții exilați ai Republicii Islamice din Iran. Mai mult, abilitățile sale politice și de guvernare nu au fost încă dovedite și îi lipsește o echipă bine pregătită, capabilă să-l susțină eficient. În plus, planul său pentru primele 100 de zile este deja construit în jurul represiunii: legea marțială, eliminarea adversarilor, amenințarea mișcărilor naționale și minoritare și ignorarea pluralismului politic. În societatea iraniană diversă de astăzi, această cale poate crea, mai degrabă, premisele unui război civil, nu ale unei stabilități. Autoritarismul personal, fantezia ‚clasei superioare’ și toleranța zero față de critică sunt adevăratul călcâi al lui Ahile al monarhismului iranian. O societate care s-a ridicat împotriva guvernării pe viață nu va accepta o nouă versiune a acesteia.

Reza Pahlavi nu are experiență, nu vorbește despre democrație, nu are un discurs prea diferit de tatăl său, anturajul său este considerat un afront la adresa identității naționale și religioase iraniene; invitarea lui la Conferința de Securitate de la München a fost o inadecvare strategică și diplomatică crasă a europenilor/organizatorilor.

Ce fac Armata și Opoziția din Iran?

Liderii IRGC din eșalonul doi vor încerca să preia puterea în cazul unei tranziții mai violente. Însă dacă în 1978-1979 șahul nu a făcut apel la armată iar Khomeini i-a îndemnat pe revoluționari să le dea flori militarilor, în 2026 armata regulată (AJA/Artesh) se menține încă la distanță și este destul de fidelă conducerii Republicii Islamice, iar IRGC este o entitate militară creată și condusă în scopul păstrării actualei forme de guvernare. În plus, indiferent de sentimentele față de conducerea lor, iranienii din țară nu doresc o schimbare de regim din exterior, mai ales inițiată de SUA.

Au mai văzut acest scenariu eșuat de-a lungul propriilor granițe, în Irak și Afganistan, dar și în Libia. Iar în primele zile ale anului 2026, iranienii au fost martori la incursiunea americană în Venezuela, fără niciun plan de succesiune politică sau stabilizare. În plus, 1925, 1953, 1980-1988, 1988 (incidentul cu Iran Air Flight 655 și USS Vincennes), 2018 – sunt  momente pe care iranienii nu le-au uitat. De asemenea, narațiunea succesiunii este un afront direct adus atât naționalismului persan, cât și identității șiite. Istoria demonstrează în mod constant că statele (marile puteri) nu poartă războaie pentru libertatea altor popoare. Ele acționează în urmărirea unor interese strategice. Libertatea impusă prin bombardamente, sancțiuni și asasinate a dus în mod repetat la state eșuate, mai degrabă decât la societăți democratice.

Ce fac Rusia și China?

Pe termen scurt Rusia poate sta mai liniștită și își continuă războiul din Ucraina, oarecum mai jos de prima pagină a presei. Iranul a devenit un punct strategic pentru Moscova, după invazia din 2022, dar capabilitățile și eforturile militare sunt angrenate în Ucraina. Variabila principală și, posibil cheia actualului război este, de fapt, China. Beijingul a trimis tehnologie avansată către Iran. Aceasta nu este o dinamică indirectă a Războiului Rece. Este vorba despre o putere globală majoră care consolidează activ o țintă americană în moduri care schimbă complet calculul strategic. Este adevărat că tehnologia și logistica Chinei nu au fost încă testate pe terenul de luptă, dar cei care pleacă de la premisa că acel ceva „made in China” este 100% de proastă calitate, s-ar putea să fie surprinși. Iranul semnalează clar: nu îi vom oferi lui Trump conflictul ușor și controlat pe care și-l dorește. Orice atac va avea consecințe care pot scăpa rapid de sub control. Iar ceea ce vedem acum, în desfășurare, este un atac extins al Iranului asupra Israelului și bazelor militare americane din Qatar, Bahrain, Arabia Saudită – aproape în toate locațiile cunoscute, cu excepția celor din Oman.

Care este dinamica regională?

De asemenea, spre deosebire de 1998, 2001 sau 2003, restul regiunii spune nu unui nou război. Arabia Saudită, Turcia (a se vedea pozițiile publice ale lui Hakan Fidan și ale lui Faisal bin Farhan Al Saud), Egipt, Pakistan, Qatar și uneori chiar EAU – semnalează că ambițiile hegemonice israeliene și un nou război american în regiune sunt absolut inacceptabile. Acestea nu sunt state periferice. Sunt statele care contribuie major la arhitectura și ordinea regională care, acum este contestată. Israelul se confruntă nu doar cu opoziția grupărilor teroriste obișnuite, ci și a aliaților tradiționali ai SUA, care consideră acțiunile israeliene ca fiind destabilizatoare.

Pe scurt, acesta nu este Orientul Mijlociu de acum 47 de ani sau nici măcar de acum 20 de ani.

Aceste schimbări contează enorm: calculul militar s-a schimbat. Un atac asupra Iranului nu va însemna 70 de ore de bombardament urmate de victorie. Va fi începutul unui război regional cu o escaladare imprevizibilă și implicare chineză. Distribuția puterii la nivel global contează. Disponibilitatea Beijingului de a sprijini activ Iranul schimbă totul în ceea ce privește libertatea de acțiune a SUA. Acesta nu mai este un moment unipolar.

Concluzii de etapă

Războaiele nu sunt meciuri de fotbal în care câștigătorul este cel mai bine cotat pe hârtie. Până la urmă, după cum spunea Mike Tyson, „Oricine are un plan până încasează primul pumn”. Iranul nu trebuie să cucerească SUA – și nici nu are cum – pentru a-și susține punctul de vedere. Tot ce are nevoie este să provoace suficiente daune militare, economice și politice pentru a face costul insuportabil. Miliarde de dolari pierdute (Afghanistanul și Irakul au costat contribuabilii/alegătorii americani 8.000 de miliarde de dolari; SUA nu a majorat taxele pentru a plăti cele două războaie, alegând în schimb să le finanțeze prin „alocări suplimentare” și datorii, ceea ce, în fapt, a transferat povara financiară generațiilor viitoare), instabilitate globală și vieți americane în pericol, doar acestea ar schimba echilibrul și ar trimite un mesaj fiecărei națiuni care urmărește evoluția actuală a evenimentelor din OM.

Puterea nu înseamnă doar înfrângerea unui inamic; este vorba despre prețul pe care îl obligi să îl plătească. Și istoria recentă ne arată că până și marile puteri suferă atunci când războaiele se prelungesc.

Suntem într-o situație în plină evoluție, într-un scenariu care poate evolua de la „Cine a pierdut Iranul” până la „Cum să pierzi Orientul Mijlociu în mai puțin de un an”. E greu de imaginat un Orient Mijlociu fără SUA. De la Criza Canalului de Suez (1956), americanii au pus piciorul în regiune și nu au mai plecat. De la ecosistemul petrodolarilor, până la rețeaua de baze militare și intelligence, SUA au rămas cea mai importanta invarianță a regiunii.

Când etosul anti-american și anti-israelian al conducerii de la Teheran va fi înlocuit cu sintagme de tipul ‚Iran First’, se va putea vorbi despre schimbare de regim sau măcar de perspectiva ieșirii din izolare. Până atunci, războiul nu va schimba nici conducerea teo-politico-militară, nici nu va crea un climat mai stabil în Orientul Mijlociu.

Întrebarea nu este dacă schimbarea va veni, ci dacă aceasta va aduce în sfârșit o primăvară mult așteptată – sau doar o altă iarnă.