Motivul pentru care turiștii lasă CARTOFI la mormântul regelui Frederic cel Mare al Prusiei, un adept al absolutismului iluminat care a schimbat lumea

Mai mulți turiști care au fost în Germania vara aceasta au lăsat cartofi la mormântul regelui prusac Frederic al II-lea cel Mare. Considerat un comandant genial al secolului 18, a transformat Prusia într-o mare putere europeană prin tacticile sale inedite și reorganizarea armatei sale. Însă, este criticat de istoricii liberali pentru că era un adept al absolutismului iluminat. 

Mai mulți germani credeau că regele a fost primul conducător care a adus cartofi în Germania. Potrivit unui mit, el și-ar fi înconjurat palatul cu terenuri pe care erau plantați cartofi, păzite non-stop de gărzile sale.

A fost poreclit și „regele-cartof”, doar că nu a mâncat niciodată cartofi

Într-un interviu pentru AP News , istoricul german Jurgen Luh, care cunoaște palatele prusace și grădinile ca-n palmă, neagă că Frederic ar fi fost un rege împătimit după cartofi. În schimb, regelui prusac îi plăcea mâncarea italiană și vinul franțuzesc. Erau crescuți cartofi în grădinile sale, dar nu la scară largă.

TEHNOLOGIE Cea mai bizară expoziție a anului 2025 de la Art Basel Miami: Robo-câini cu chipurile miliardarilor americani Elon Musk, Mark Zuckerberg și Jeff Bezos

23:57

EXTERNE Șoferii care vor primi bani dacă stau mult timp în trafic. Măsura, implementată din 2026

23:20

„N-a mâncat niciodată cartofi. Nici fierți, nici prăjiți” , a spus istoricul.

În realitate, cartofii au fost cultivați în Bavaria din 1647. Electorul Frederic William, străbunicul regelui, a introdus cartofii în zona Brandenburg din Prusia din anii 1650. El i-a plantat doar pentru că-i plăcea să admire frunzele de cartof.

Povestea regelui-cartof, demontată de un istoric german

Frederic al II-lea, „rege în Prusia” (nu „al Prusiei” până la 1772, când a anexat teritorii de pe urma Împărțirii Poloniei),  a emis decrete regale pentru a promova agricultura și producția de cartofi. Însă, populația le-a ignorat. Prin urmare, cartofii n-au fost răspândiți la scară largă în Prusia și nici în Europa de Est până la încetarea războaielor napoleoniene din 1815.

Despre povestea cu grădinile personale ale regelui în care s-ar fi cultivat cartofi, Luh afirmă că este un „nonsens”. Totuși, lângă Palatul Sanssouci, vizitatorii încă cumpără suveniruri, cărți poștale și cărți pentru copii în valoare de 35 de euro despre legenda lui „Kartoffelkonig” (regele-cartof).

Mulți turiști depun cartofi cruzi pe mormântul regelui pentru a-i cinsti memoria. Sunt cofetării germane care prepară chiar și torturi din cartofi cu morcovi cu ocazia Paștelui.

„Frumusețea e că mitul a bătut adevărul, iar mitul chiar este frumos”, a spus istoricul german.

Portretul regelui Frederic al II-lea al Prusiei (1712-1786)

Frederic, regele care a transformat Prusia într-o putere europeană

Mare parte a Germaniei de azi era controlată de Sfântul Imperiu Roman, un imperiu fragmentat în mai multe state, descentralizat.  Nu era nici imperiu, nici sfânt și nici roman, fiind mai degrabă o putere federală germană alcătuită din principate, ducate, comitate, orașe imperiale libere și alte domenii. Pe plan religios, mare parte din ele deveniseră luterane de două secole, fiind ieșite de sub influența Papei.

Două mari puteri germane s-au ridicat în Europa Centrală după Căderea Constantinopolului. Prima putere a fost Arhiducatul Austriei,  un stat catolic și o feudă din interiorul Sfântului Imperiu Roman ce s-a creat la 1453.  Austria era condusă de Casa de Habsburg.

A doua mare putere era Prusia, un regat militarizat creat din 1525, fiind inițial parte a Statului monastic al Cavalerilor Teutoni, și era condusă de Casa de Hohenzollern. Pe 31 mai 1740, Frederic al II-lea, al treilea fiu al regelui Frederic William I (frații săi mai mari au murit), a fost încoronat ca rege. Prusia, statul pe care îl conducea, era un teritoriu divizat între Ducatul Prusiei de la est și Brandenburg la centru.  Mai cuprindea teritorii din Polonia, Litnuania  și Kaliningradul rusesc de azi (care alcătuiau Prusia de Est).

Armata prusacă la 1740

Mașina de război prusacă

Născut pe  24 ianuarie 1712, Frederic moștenise o adevărată mașinărie de război de la tatăl său: o armată bine dotată tehnologic la standardele vremii alcătuită din 83.000 de oameni care beneficiau de echipamente, muschete, tunuri și fonduri financiare semnificative. La câteva luni de la preluarea domniei, el a pregătit Prusia pentru un război major. Soldații mărșăluiau pe ritmuri muzicale de tobă. În război, Frederic prefera deseori să aplice tactica ordinului oblig, concentrându-și forțele pentru a ataca un singur flanc inamic.

Infanteriștii experimentați trăgeau între 3 și 4 gloanțe pe minut. Cei indisciplinați erau aspru pedepsiți, iar dezertorii erau spânzurați. Pe lângă infanteriști și grenadieri, erau cuirasierii și hussarii de cavalerie grea, și hussarii, trupe de cavalerie ușoară. Ofițerii curajoși erau decorați cu decorația „Pour le Merite” (Pentru Merit), o distincție militară prusacă care a devenit ulterior cunoscută ca „Blue Max” în Primul Război Mondial.

Visa să transforme Prusia într-o mare putere europeană prin forță militară și cuceriri. Bărbații prusaci erau instruiți să devină soldați disciplinați după model spartan. Frederic era un adept al virtuțiilor prusace: frugalitate și sobrietate.

Prusac, dar francofil

Cu toate că era rigid și sobru, a avut și un grad crescut de rafinament. Potrivit MountVernon , tânărul prinț prusac era mai interesat de filosofie și de artă decât de armată. La 16 ani, devenise foarte atașat de prietenul său, Peter Karl Christoph von Keith, un paj. Când tatăl său a auzit zvonurile, a ordonat ca Keith să fie staționat la un regiment de la granița cu Provinciile Unite. Canalul Extra History a ilustrat cum Frederic Wilhelm își pedepsea fiul.

Era vorbitor nativ de limbă germană, dar iubea să converseze în franceză, după ce a avut ca profesori francezi calviniști.  Frederic a fost francofil și iubitor de artă franceză. Admira stilurile arhitecturale Baroc și Rococo, construindu-și un palat de vară la Sanssouci, lângă Berlin.  Admirația sa față de limba franceză era în contrast cu naționalismul anti-prusac al prusacilor.

A avut conflicte cu tatăl său fiindcă iubea cultura franceză

Citise și „Principele”, lucrarea filosofului italian Niccollo Machiavelli și chiar a scris un eseu critic la adresa lui. S-a certat cu filosoful francez Voltaire și chiar a compus poezie și muzică. Din 1738, a devenit membru al francmasoneriei germane, inițiat la Brunswic, fără ca tatăl său să știe. A avansat la gradul de Maestru.

În 1730,  la 17 ani, Frederic a încercat să dezerteze și să fugă din Prusia în Marea Britanie. S-a împrietenit cu un ofițer cu 8 ani mai mare decât el, Hans Hermann von Katte.  Dar a fost prins, arestat și închis de trupele prusace pentru scurt timp de tatăl său. Amenințat că va fi acuzat și executat pentru trădare, de atunci, Frederic s-a apucat de învățat arta militară. Hans a fost însă decapitat, Frederic fiind forțat de tatăl său să-i urmărească execuția. A leșinat înainte de lovitura fatală.

Împăcarea cu tatăl său

Tânărul prinț și-a jelit prietenul mort timp de 3 zile. N-a mai vorbit niciodată despre prietenul său și nici nu i-a vizitat mormântul. Regele i-a aruncat pe foc toate hainele de lux franțuzești și l-a forțat să îmbrățișeze stilul de viață auster și militar și să îmbrace uniforma prusacă. A fost promovat cu gradul de colonel în armata prusacă, într-un regiment staționat lângă Nauen, pe durata Războiului de Succesiune din Polonia.

În 1733, pentru a-i reintra în grațiile tatălui său, a fost nevoit să se căsătorească cu Elizabeth Christine von Braunschweig-Wolfenbüttel-Bevern, fiica ducelui Ferdinand Albert al II-lea.  Pe 31 mai 1740, regele Frederic Wilhelm I al Prusiei a murit la 51 ani, bolnav de gută. L-a urmat la tron fiul său, cu numele de Frederic al II-lea, ca „Rege în Prusia”.

Frederic și Voltaire în Parcul Palatului Sanssouci – gravură pe lemn din 1857

Criza succesiunii la tronul Sfântului Imperiu Roman

În octombrie 1740, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Karl al VI-lea din Casa de Habsburg, tocmai murise și el, dar fără a avea un fiu. S-a iscat astfel un conflict privind succesiunea la tron între fiica sa, arhiducesa Austriei,  Maria Teresa, și Karl al VII-lea, electorul Bavariei.  Karl al VII-lea a fost încoronat ca rege al Boemiei în 1741, și ulterior,  încoronat din 1742 ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Arhiducesa Austriei, Maria Teresa, a domnit din 1740 ca regină a Ungariei și a Croației, alături de soțul ei, Arhiducele austriac Francis I, care era și Marele Duce al Toscanei. Armata austriacă era într-o stare precară, iar guvernul habsburgic, alcătuit din miniștri înaintați în vârstă, întâmpinase dificultăți financiare. Maria Teresa nu putea deveni împărăteasă cu puteri depline din causa Legii Salice, dar prin „Pragmatica Sancține”,  putea să devină conducătoare a țărilor aflate sub controlul Casei Habsburgice.

Portretul Mariei Tereza (1717-1780), arhiducesa familiei Habsburgice din Austria, Regina Ungariei și a Boemiei, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman

Profitând de această situație, Frederic a luat cea mai decisivă hotărâre care a schimbat istoria omenirii pentru totdeauna. Fără să conștientizeze, prin invadarea prusacă a provinciei habsburgice Silezia, o zonă strategică și bogată în cărbune,  au rezultat patru mari războaie și două mari revoluții, harta lumii fiind remodelată până la finalul secolului.

Inițial, Frederic i-a solicitat teritoriul împărătesei, oferindu-i la schimb sprijin împotriva altor inamici. El nu recunoscuse Pragmatica Sancțiune.  Însă, Maria Teresa a refuzat să cedeze Silezia prusacilor. Războiul a devenit inevitabil.

Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748)

Pe 16 decembrie 1740, trupele prusace ale regelui Frederic au invadat Silezia, potrivit Encyclopedia Britannica.  Izbucnește Primul Război Silezian. De la un război între două state, Prusia care era un stat protestant, și  Austria habsburgică, o putere catolică, n-a durat mult ca acesta să escaladeze într-un război european și chiar într-o conflagrație globală, desfășurată din America de Nord și America de Sud până în India.

De partea Prusiei era o coaliție alcătuită din Regatul Franței al regelui Ludovic al XV-lea, Regatul Spaniei al regelui Filip al V-lea, Sfântul Imperiu Roman și Electoratul Bavariei conduse de Karl al VII-lea, Ducatul de Modena  și de Regatul Suediei al regelui Fredrik I, precum și de dogele Lorenzo De Mari al Genovei.

De partea Monarhiei Habsburgice au fost Regatul Marii Britanii a regelui George al II-lea, Hanovra,  Provinciile Unite ale Prințului de Orania, Willem al IV-lea, Uniunea Statală Polono-Lituaniană a regelui Augustus al III-lea, Regatul Sardiniei al regelui Carlo Emanuele al III-lea di Savoia, precum și de Imperiul Rus condus de țarina Elisaveta Petrovna, fiica țarului Petru cel Mare.

Primul Război Silezian (1740-1742)

Frederic a dobândit o mare victorie la Bătălia de la Mollwitz în aprilie 1741. Cu 58 de tunuri și 21.000 de soldați, Frederic a nimicit armata austriacă de 15.000 de soldați, care aveau numai 19 tunuri.  Însă pierderile au fost aproape egale la ambele tabere: peste 4.000 de soldați uciși sau răniți la fiecare. Aflată sub amenințarea unei coaliții ostile, Maria Teresa a agreat să cedeze regiunea Sileziei inferioare către Prusia, prin Convenția de la Klein-Schnelledorf.  În 1742, Frederic a invadat Moravia, regiunea sudică a Sileziei, aflată sub controlul habsburgic.

Bătălia de la Mollwitz – 11 April 1741, (Pictură din 1936)

În mai 1742,  cavaleria prusacă năvălește peste austrieci la Chotusitz, iar trupele de infanterie și tunurile prusace trag la unison. Austriecii ies înfrânți și din această bătălie. Presată de francezi și de bavarezi, Maria Teresa este nevoită să cedeze toată regiunea Sileziei către Prusia, prin Tratatul de la Berlin din iulie 1742.

Pe 15 august 1744, Frederic a invadat și Boemia (Cehia de azi), declanșând cel de-al Doilea Război Silezian. Însă, sprijinul francez s-a diminuat considerabil, iar regele Poloniei și electorul Saxoniei, Augustus al III-lea, s-a alăturat Mariei Teresa. Cei doi au atacat Silezia. Frederic, cu 59.000 de soldați și 192 de tunuri, a obținut cu greu victoria din iunie 1745 la Hohenfriedberg, împotriva unei armate austriece superioare numeric.

Bătălia de la Hohenfriedberg de pe 4 June 1745

Încheierea celui de-al Doilea Război Silezian (1744-1745)

Pe 13 septembrie 1745,  la 9 luni după ce împăratul Karl al VII-lea a murit de gută,  Francis I a fost încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, iar soția sa, Maria Teresa, ca împărăteasă. Însă, situația pentru ei era defavorabilă.  După invazia Saxoniei, monarhia habsburgică a decis să-i cedeze permanent regiunea Sileziei, prin încheierea Tratatului de la Dresda din decembrie 1745.

În America de Nord, francezii și britanicii s-au bătut în așa numitul „Război al regelui George”. În paralel, britanicii s-au bătut cu spaniolii în „Războiul pentru Urechea lui Jenkin”, numit după un marinar galez care făcea contrabandă și a cărei ureche stângă i-a fost tăiată când a fost capturat de spanioli.

De ce a primit Frederic titlul „cel Mare”?

Frederic, având atunci numai 33 de ani, a primit titlul de „cel Mare” în urma tratatului care a dus la creșterea teritorială a Prusiei după încheierea Tratatului de la Dresda din 25 decembrie 1745. Frustrată de pierderea regiunii, Maria Teresa încă era determinată să recupereze Silezia, așa că a semnat un tratat de pace cu Franța și Spania la Aix-la-Chapelle în 1748 pentru a-și reforma administrația în teritoriile ei și a-și reorganiza armata.

Austria a cedat Silezia Prusiei, Ducatele de Parma, Piacenza și Guastalla Spaniei,  alte mici teritorii Sardiniei și se retrage din Ducatul de Modena și Republica Genova. Franța se retrage din Țările de Jos și face schimb cu Marea Britanie: cedează Louisbourg și primește Madras din India, în timp ce Spania reînnoiește un contract pentru comerțul transatlantic cu sclavi africani.

Războiul de Șapte Ani (1756 – 1763) sau cel de-al Treilea Război Silezian

La fel ca în cazul Primului Război Mondial, nicio putere europeană n-a fost satisfăcută și au apărut nemulțumiri, precum Austria după pierderea Sileziei.  În 1755, Marea Britanie condusă de George al II-lea a urmărit să-și găsească un nou aliat împotriva Franței și a semnat un acord cu Rusia și ar fi căutat o alianță și cu Austria.

Lumea a fost martoră în anul 1756 la Revoluția Diplomatică, la inversarea alianțelor de lungă durată din Europa.  Austria a trecut de la statutul de aliat al Marii Britanii la cel de aliat al Franței, în timp ce Prusia a devenit aliată a Marii Britanii. Frederic a fost alarmat de teama că o alianță austro-rusă ar fi amenințat Prusia cu distrugerea.

Astfel, pe 29 august 1756, el a invadat Saxonia și Boemia cu 60.000 de soldați împărțiți în trei coloane, declanșând Războiul de Șapte Ani sau cel de-al Treilea Război Silezian. A ocupat rapid Dresda și i-a înfruntat pe austrieci la Lobositz. În 1757, Franța, Suedia, Rusia și alte state germane mai mici s-au alăturat monarhiei habsburgice, în timp ce invazia prusacă a Boemiei a eșuat. Dar Frederic a obținut victorii zdrobitoare la Reichenberg în aprilie, la Rossbach în noiembrie și una la Leuthen, în decembrie 1757.

În Bătălia pentru Praga, de la Sterboholy, îl pierde pe feldmareșalul Kurt Christoph Graf von Schwerin. Acesta a înaintat în fața trupelor, strigând „toți prusacii curajoși să mă urmeze”, fiind însă ucis de o ghiulea.  Frederic a câștigat bătălia, dar n-a avut suficientă forță pentru a asedia Praga.

Bătălia de la Rossbach

Geniul militar al lui Frederic

La Rossbach, Frederic, cu o armată inferioară numeric de 22.000 de soldați și cu doar 79 de tunuri, învinge armata franceză și cea austriacă care numărau în total 41.000 de soldați și 114 de tunuri. Frederic a câștigat bătălia prin învăluire, viteză și manevră tactică cum nu s-au mai văzut până la Bătălia de la Austerlitz a lui Napoleon.  N-a avut decât 169 de morți.

Iar la Leuthen, cu 36.000 de soldați, Frederic a învins o armată austriacă de două ori mai mare ca a sa. Infanteriștii și grenadierii prusaci experimentați au intrat în luptă, trăgând 60 de focuri.

Momentul când Frederic a ajuns în pragul sinuciderii

În octombrie 1757,  trimis de Maria Teresa să-l umilească pe regele prusac, contele maghiar András Hadik de Futak, care comanda peste 5.000 de militari, inclusiv hussari maghiari, a capturat Berlinul, capitala Prusiei.  Consiliul orașului a fost forțat să plătească o răscumpărare de 200.000 de taleri contelui și să-i trimită mănuși împărătesei Maria Teresa. În 2023, în Ungaria, a fost realizat un film despre contele maghiar care l-a umilit pe rege.

În 1758, Frederic i-a învins pe ruși cu costuri uriașe la Zorndorf. Însă, din cauza înfrângerilor de la Hochkirch de pe 14 octombrie 1758 și la Kunersdorf, pe 12 august 1759 împotriva rușilor și austriecilor, dar și a situației financiare precare în care se afla armata prusacă, Frederic a fost în pragul disperării și era chiar în pragul sinuciderii. Totuși, el a considerat un „miracol” pentru că trupele austro-ruse nu l-au urmărit pe durata retragerii.

Pierduse peste 180.000 de militari, iar provinciile prusace au fost devastate. În 1760, rușii au ocupat Berlinul timp de 4 zile. Trupele ruse s-au retras după ce au primit răscumpărare, cu puțin timp înainte de sosirea întăririlor.

Ocupația rusă a Berlinului din 1760

Moralul regelui a crescut după ce a câștigat bătălia de la Liegnitz. În timp ce Sfântul Imperiu Roman era sprijinit de Franța, Spania și Suedia, Prusia s-a aliat cu Marea Britanie și Portugalia.

La Torgau, în noaptea de 3 noiembrie 1760, Frederic, stresat și rănit, după ce a așteptat la altarul unei biserici, o veste a sosit de pe câmpul de bătălie de la Torgau: prusacii au câștigat în fața armatei austriece, dar cu costuri mari – în jur de 13.000 – 16.000 de morți. Armata prusacă de 48.000 de soldați a învins armata austriacă de 52.000.

În 1761, rușii și suedezii ocupă Kordberg. Această înfrângere a costat Prusia enorm, lăsând-o fără acces la Marea Baltică.  Colapsul armatei prusace părea să fie iminent în fața avansului ruso-austriac către Berlin.

Salvarea pentru Frederic a venit în 1762, când țarina Elisaveta a Rusiei a decedat, iar la tron a venit Petru al III-lea, un admirator fanatic al Prusiei. Semnând un armistițiu și un tratat de pace, Prusia și-a recăpătat avantajul.

Frederic a spus atunci, la momentul decesului țarinei:  „Messalina (soția adulteră a împăratului roman Claudius) a Nordului a murit. Bestia este moartă”.

Austriecii, rămași fără sprijinul rusesc, au intrat în criză, iar în Bătălia de la Freiberg, prusacii au obținut ultima mare victorie, securizând controlul asupra Sileziei și a unei părți semnificative din Saxonia.

Frederic și regimentul Bernburg, după bătălia de la Liegnitz din 1760

Victoria prusacă

Pe 10 februarie 1763, a fost semnat Tratatul de la Paris, prin care Franța i-a cedat Marii Britanii  mare parte din coloniile sale din America de Nord, iar cinci zile mai târziu, Prusia și Sfântul Imperiu Roman au semnat Tratatul de la Hubertusburg, prin care Silezia era recunoscută ca teritoriu prusac.

Tratatul acesta i-a făcut pe francezi atât de orgolioși încât că au fost dornici să-i sprijine și să-i finanțeze pe revoluționarii americani în Războiul din Independență dus împotriva britanicilor, încât că regatul francez a falimentat și a rezultat Revoluția Franceză și ascensiunea împăratului Napoleon Bonaparte, și el un admirator al lui Frederic cel Mare, care s-a inspirat după faptele sale.

Frederic n-ar fi avut toate aceste reușite fără ofițerii săi, fără soldații care s-au sacrificat în număr mare, fără Prințul Frederic Heinrich Ludwig al Prusiei, fără generalii și prinții Leopold I și Leopold al II-lea de Anhalt-Dessau, fără feldmareșalul Kurt Christoph Graf von Schwerin care a murit în Bătălia pentru Praga, fără feldmareșalul Hans von Lehwaldt, Augustus William, ducele de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern, prințul Georg Ludwig de Holstein-Gottorp, ofițerul Hans Joachim von Zieten și mai ales, fără sprijinul generalului de origine scoțiană James Francis Edward Keith, un iacobit.

Frederic cel Mare, în drum spre Berlin – alegorie la Tratatul de Pace de la Hubertusburg din februarie 1763

Politicile economice

Regele Frederic s-a implicat în împărțirea Poloniei din 1772, prin care Prusia a primit provincia poloneză cunoscută ca Prusia de Vest (inclusiv orașul comerical Danzig la care râvnise și Adolf Hitler două secole mai târziu), precum și Brandenburg și Pomerania, legând astfel Prusia de Est de partea prusacă a Germaniei de azi.  A intervenit și în Războiul de Succesiune Bavareză din anii 1778-1779.

Pe plan intern, a condus printr-un regim despotic iluminat, fiind un conservator autocrat convins în ce privește politicile administrative, economice și sociale.  Armata sa, care la începuturile domniei număra 80.000 de oameni, a crescut la 190.000 la momentul morții sale.

Frederic, după victoria de la Torgau

Prusia devine o putere economică și industrială

Serviciul militar era obligatoriu, iar pentru a-și finanța armata, a impus taxe mari (inclusiv pe recolte alimentare și pe tutun) pe teritoriile sărace ale Prusiei pentru a colecta cât mai mult numerar, lăsând populația săracă fără bani lichizi. Populația Prusiei a crescut la 2 milioane de locuitori.

Pe lângă încurajarea exporturilor, Frederic a favorizat producția industrială. Industria textilă, prin care se produceau uniformele soldaților prusaci, reprezenta 90% din forța de muncă a Prusiei.  A construit fabrici de mătase și de porțelan, favorizând comerțul cu China. A introdus loteria, asigurarea în caz de incendiu și creditul bancar pentru a stabiliza economia. A secat mlaștinile pentru a clădi noi terenuri arabile, cu scopul de a crește producția de hrană, introducând cartofii.

Frederic ar fi fost homosexual

Cuplat printr-o căsătorie aranjată cu o prințesă germană dintr-o familie prestigioasă, Elizabeta Christine de Brunswick-Bevern, nu a apucat să facă copii. A fost succedat la tron de nepotul său, Frederic Wilhelm al III-lea. Pe lângă faptul că  Frederic a fost un mare admirator al masculinității, se speculează că ar fi fost și homosexual.

Regele Frederic cel Mare și musafirii săi (printre care și Voltaire și Algarotti la Palatul Sanssouci – Pictură din 1850 realizată de Adolph Menzel

În adolescență, el l-a avut ca iubit pe locotenentul Hans Hermann von Katt, cu care ar fi încercat să dezerteze din armata prusacă și să fugă în Anglia. Acesta a fost executat de tatăl lui Frederick, regele Frederick Wilhelm I. De asemenea, el ar fi avut relații de dragoste cu Voltaire și cu Francesco Algarotti, căruia îi dedicase poezii erotice. Voltaire îl poreclise „Luc” de la „Cul” (anus).

Într-o scrisoare din iulie 1750 către secretarul său, Claude Etienne Darget, i-a scris „Hemoroizii mei îți salută cu afecțiune ….”) –  scrisoarea poate fi citită integral AICI.

„Vă trimit înapoi Epistola mea, corectată în toate punctele. Am lăsat harcela, ca să vedem ce va spune Voltaire despre asta; trebuie să-i lăsăm plăcerea de a corecta ceva. Acum, aveți bunătatea de a o face copiată și, dacă se poate, de a mi-o înapoia mâine. Nenorocire, bietul meu Darget, pentru secretarul unui poet — blestemat și osândit de Dumnezeu — care versifică fără încetare! Hemoroizii mei vă salută cu afecțiune a voastră……”

Îi plăcea să trăiască la Palatul său de vară Sanssouci de lângă Berlin, o zonă unde nu era nicio femeie. La o cină, el a strigat că „poate mirosi femeile oribile de la 10 mile depărtare”.  Istorici încă îi dezbat orientarea sexuală a lui Frederic al-II-lea, unii afirmând că ar fi fost homosexual. Cert este că tatăl său, după ce i-a executat prietenul din tinerețe,  i-a aranjat căsătoria cu Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel.

Frederic, în bătălia de la Leuthen

Frederic cel Mare şi-a descris soţia ca fiind ,,o subspecie acră a sexului feminin” şi a izgonit-o de la curte.  La Sanssouci, apropiaţii săi erau doar bărbaţi, majoritatea tineri şi atrăgători. Alți istorici sugerează că regele și-a pierdut funcțiile sexuale din tinerețe,  în timp ce încerca să se trateze de gonoree, boală cu transmitere sexuală, iar vulgaritățile din scrisori ar fi fost scrise la furie sau din glumă.

„Regele filosof”, un patron al muzicii, obișnuia să bea cafea de 8 ori pe zi

Ca patron al muzicii, cânta la flaut, iar compozitorul Johann Sebastian Bach i-a dedicat colecția ”Ofranda Muzicală” după întâlnirea de la Potsdam din 1747.  A revitalizat fața Berlinului,  după ce a construit o operă, Biblioteca de Stat, precum și Universitatea Humboldt de azi. Filosoful Immanuel Kant, unul dintre marii GÂNDITORI ai Epocii Iluminismului,  autor al lucrării „Critica Rațiunii Pure”, a trăit sub domnia regelui Frederic cel Mare. Și a mai fost Johann Wolfgang von Goethe, autorul romanului „Suferințele tânărului Werther”.

Frederic cel Mare cântă la flaut, în prezența lui Johann Sebastian Bach: A Pictură realizată de Adolph Menzel în 1852

El a scris și multe lucrări de filosofie încât că a fost poreclit „regele filosof”. El a publicat „Lucrările Filosofului de la Sans-Souci”. Era un critic al superstițiilor și al pietismului. Nu suportase venerația și evlavia, fiind deist. Deși nu era admirator al filosofiei franceze, l-a adăpostit pe Jean-Jacques Rousseau de persecuțiile din Franța.

Frederic s-a îmbolnăvit de gută și astm, devenind un consumator avid de opt cești de cafea pe zi, cu muștar și boabe de piper. A murit în fotoliul din biroul său din Sanssouci, pe 17 august 1786, la vârsta de 74 de ani. Acțiunile sale au remodelat harta lumii. Declanșarea Războiului de Șapte ani a dus în mod indirect la nașterea Statelor Unite ale Americii și la Revoluția Franceză. De asemenea, a lăsat în urma sa un regat de 350.000 de km pătrați din care avea să se nască Germania. Faptele sale i-au inspirat pe colonelul Otto von Bismark, dar și pe împăratul Wilhelm al II-lea și pe dictatorul nazist Adolf Hitler, două personalități infame care au contribuit la declanșarea celor două războaie mondiale.

Portret al regelui Frederic cel Mare din secolul 19

Sursa Foto: Profimedia

Autorul recomandă: Suma uriașă pentru care a fost vândută o sabie a lui Napoleon Bonaparte. Sabia a fost comandată de însuși Napoleon pentru uzul personal

Citește și articolul de pe DESCOPERĂ.ro:  Frederic cel Mare, regele războinic al Prusiei, cu gândire iluministă. Era prieten cu Voltaire şi îi plăceau tinerii atrăgători