VIDEO | Ducu Bertzi, mărturisiri despre începuturi la podcastul ALTCEVA cu Adrian Artene

Cunoscutul folkist Ducu Bertzi a rememorat anii copilăriei și primele experiențe muzicale în cadrul podcastului ALTCEVA cu Adrian Artene, difuzat sâmbătă, 8 iulie.

Ducu Bertzi și-a adus aminte cu emoție de anii copilăriei din orașul natal, Sighetu Marmației, care a dat un laureat al Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocausului, dar care a găzduit și penitenciarul unde, din anul 1950, au fost închiși și au fost martirizați lideri politici, intelectuali de seamă ai României.

„Este înfiorător”

„Eu am și copilărit în orașul durerii, cum bine spuneai și atâta cât știam noi, cât puteam să știm, că nici părinții nu ne spuneau, era o spaimă continuă, clar, dar atât cât știam noi.pentru noi era ceva atricoșător acolo și faptul că de câte ori mergeam spre malul Izei să mergem la ștrand vara, faptul că te obligau să treci pe celălalt trotuar, să nu treci pe lângă zidurile închisorii și, dacă cumva te opreai, strigau la tine să mergi, să nu stai pe loc, știi?, asta țin minte din copilărie”, a rememorat Ducu Bertzi.

ECONOMIE Val de optimism pe bursele americane și europene după anunțul lui Trump privind acordul cu Putin pentru motorina rusească. Ce se întâmplă cu prețul petrolului

08:41

INFRASTRUCTURĂ Veste mare pentru bucureșteni, Autostrada A0 Nord va fi completă în acest an. Alte două loturi așteaptă deschiderea

08:36

O mare parte a elitei societății românești a fost închisă acolo, punctează artistul.

„Eu când am fost după ce a i-au dat o nouă față și au făcut Memorialul Durerii datorită Anei Blandiana, ea a pornit proiectul ăsta excepțional, când am făcut o vizită în Memorial, în două zile n-a fost bun de nimic. Deci atâta durere este și acuma și atâta energie negativă în pereții ăia încât te face praf. Și orice prieteni îmi vin colegi, cutare care au mai venit după aceea și vor la Memorial, îi duc. Poftiți aici e intrarea, intrați. Mi-a fost destul o dată. Este înfiorător”, a povestit cunoscutul folkist.

Ducu Bertzi a detaliat tablourile care îî vin în minte atunci când se gândește la copilăria din Sighetul acela al durerii.

„Toate tablourile mele sunt legate de anotimpuri. Am constatat mai târziu că am fost foarte marcat de anotimpuri și fiecare anotimp în parte alcătuia un tablou pentru mine special. Și cel al iernii când ne ne jucam și mergeam să patinăm și cu săniile, aveam diferite locuri unde mergeam să ne dăm la derdeluș, venea colindatul care iarăși era extrem de important. După aceea, primăvara, toate lucrările din grădină din curte, toate astea cum exploda orașul, era superb. Vara, care era foarte molcomă. Și toamna care iarăși era frumoasă că poate de aia și iubesc toamna atât de mult. Tot dealul de acolo, Solovanul, când începea să ruginească în diferite culori, era o pictură”, spune artistul.

În această parte a orașului mergea, liceean în clase terminale fiind, împreună cu prietenii, fiind un loc retras, unde puteau și fuma fără să fie văzuți de profesori.

„Dacă fumai pe stradă prin oraș era o problemă, dar acolo eram liniștiți că putem să fumăm și stăteam și ne făceam planuri de viitor ca să vezi, avem generația asta clasa a XI-a, a X-a, a XII-a, 11, aveam formație, cântam. Eu cântam și cu chitara, am făcut și formație cu unii dintre colegii mei. Altul care a venit de la Timișoara, care a student, a venit cu primul disc cu Phoenix și ascultam Phoenixul. Vedeam filme foarte bune pe vremea aia, tocmai la Sighet, acolo aduceau filme foarte, foarte bune și după care făceam recenzie la film”, își amintește Ducu Bertzi.

La „Love Story”, mărturisește artistul, a dus mai multe fete pe care le îndrăgea, până a învățat toate replicile.

Într-o familie cu părinții cadre didactice – tatăl, profesor de matematică-fizică, mama, educatoare – tânărul Ducu Bertzi a luat lecții de vioară, de care s-a îndrăgostit.

„De vioară mai forțat, mai neforțat, m-am îndrăgostit, sigur. Au spus să facă un instrument și am făcut vioara, pian nu aveam pian în casă și era mai lesne să cumperi o vioară, că trebuia să exersezi. Pentru asta spun că trebuia să ai în casă instrumentul respectiv”, își amintește el. În clasa a VIII-a profesorul de vioară, originar de peste Tisa, i-a dat și lecții de chitară, pe o chitară rusească, cu șapte corzi și acordată în stil rusesc. „Și după aceea sigur că noi ne-am luat chitări, le-am acordat așa cum se cuvine”, spune el.

Chitări electrice nu se găseau în comerț, așa că a trebuit să improvizeze. „Ne-am făcut chitări electrice, ne-am comandat, am tăiat corpuri de chitară la fabrica de mobilă, am cumpărat doze, potențiometre și mergeau și nu mergeau bine și când aveam concert cu formația, mergeam în centru la un restaurant erau niște cântăreți unguri, țigani da, unguri și care aveau niște chităre electrice, Iolana, cehești, foarte bune și le închiriam două ore. Cred că pe amândouă ore le dădeam 25 de lei de chitară. Veneam, pac, aveam unul dintre colegi care vorbea ungurește foarte bine și el el trata cu ei, pac, pac, pac, lua chitările, fugeam la liceu, cântam și le aduceam când începeau ei să cânte la restaurant, că pe vremea aia la restaurant se cânta la grădină”, își amintește artistul.

Văzând cât de greu este să procuri sculele de trupă, a decis să rămână la chitară simplă. „Mă atrăgea și poezia foarte mult, chit că eu făceam matematică – fizică, am terminat realul și profesorul de matematică tot mă bontănea că «ești neserios, nu te ocupi de matematică», se plângea lui tata, că «are numai muzică în cap». Și eu cu muzica și cu versurile, îmi plăceau versurile, tot felul de versuri. Așa am luat marele premiu în 1973 la un festival de muzică. Acel mare premiu care a constat într-o valiză, da, o am și acuma”, a rememorat invitatul lui Adrian Artene în cadrul podcastului ALTCEVA.

Aproape o jumătate de secol pe scenă

Ducu Bertzi a studiat opt ani vioara la școala de muzică din Sighet. Din clasa a noua, împreună cu un grup de prieteni, a înființat grupul Mi bemol rock. Cu această formație, Ducu Bertzi cânta, la serile de dans ale liceului, piese românești și din repertoriul unor formații la modă. Treptat, a renunțat la chitara electrică în favoarea celei acustice.

Debutul pe o scenă recunoscută s-a înregistrat în 1976 la Baia Mare, iar consacrarea în Cenaclul ”Flacăra” a avut loc în toamna anului 1979, când a lansat cântecul „Când s-o-mpărțit norocul”. În Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu, cunoscutul folkist a activat până în 1985.

A devenit, ulterior, membru permanent al grupului coral SONG, sub bagheta regretatului Ioan Luchian Mihalea. Activitatea concertistică a acestei formații corale i-a oferit lui Bertzi posibilitatea de a fi remarcat atât în calitate de membru al corului, cât și ca solist de muzică folk.

Prima înregistrare audio a fost realizată la Radiodifuziunea Română în noiembrie 1979, cu titlul ”Când s-o-mpărțit norocul”. Din 1979 până în 1985 a susținut 1.400 de spectacole în cadrul Cenaclului Flacăra. După o perioadă în care muzica folk a intrat într-un con de umbră, în 1986, Ducu Bertzi a continuat să înregistreze noi piese, dintre care cele mai cunoscute s-au transformat în șlagăre: ”Și de-ar fi”, „Floare de colț”, ”M-am îndrăgostit numai de ea”, „Suflet fără chei”, ”Unde oare” sau ”Focul vânat e gonit de vânt”.

Urmărește podcastul integral cu Ducu Bertzi doar pe canalul de YouTube Altceva cu Adrian Artene.