Turbăriile din România – de la ecosisteme degradate la intervenții de restaurare

Turbăriile din România – de la ecosisteme degradate la intervenții de restaurare
Publicat: 26/05/2022, 10:07
Actualizat: 26/05/2022, 10:08

Turbăriile din România sunt benefice pentru mediul înconjurător, dar majoritatea se degradează accelerat în ultimele decenii, atât din cauze naturale, cât și antropice. Mai mult de-atât, cantitățile de CO2 și gaz metan emanate în atmosferă de aceste ecosisteme fragile joacă un rol important în politicile ce vizează neutralitatea climatică.

Sprijinul oferit în ultimii șapte ani prin fonduri europene poate susține intervenții de restaurare pentru un număr limitat de turbării, fiind necesare atât identificarea de noi modalități de finanțare a unor proiecte de biodiversitate, dar și eforturi suplimentare din partea altor entități cu preocupări în acest domeniu nu doar pentru protecția lor dar și pentru valorificarea lor economică (turistică, în acest caz). Doar un sfert din turbăriile degradate (45 din 218) sunt prinse astăzi în programe de restaurare.

Mai puțin cunoscute publicului, cel puțin din România, turbăriile, alături de alte categorii de zone umede, sunt ecosisteme terestre de zone umede, respectiv niște terenuri umede mlăștinoase care se formează în zone depresionare, fără scurgere, pe care se adună o anumită cantitate de apă.

Materialul vegetal acumulat se descompune lent și se carbonizează formând o acumulare de turbă

Uneori, acestea sunt acoperite cu vegetație forestieră sau doar cu vegetație higrofilă specifică (mușchi). Aici, materialul vegetal acumulat se descompune lent și se carbonizează formând o acumulare de turbă, ce ia forma unei roci sedimentare de culoare închisă. Turba este utilizată frecvent ca și combustibil sau îngrășământ natural pentru flori. Prin funcțiile pe care le dețin, turbăriile reglează nivelul apei și captează cantități însemnate de CO2 din atmosferă.

Drenarea turbăriilor, adică eliberarea unei cantități ridicată de emisii de dioxid de carbon și gaz metan, joacă un rol important în contextul politicilor ce vizează reducerea emisiilor de CO2 pentru a asigura neutralitatea climatică. La nivel global, turbăriile drenate sunt responsabile pentru eliberarea în atmosferă a aproximativ 0,5 gigatone de CO2, respectiv 1% din totalul emisiilor de carbon globale eliminate în 2019 (Joosten, 2010), notează cercetătorul științific Ana Maria Pop pentru Infoclima.

Comparativ cu turbăriile din alte state, cele din România au suprafețe mici (de la câteva hectare la zeci sau sute de hectare) și apar în zonele deluroase și montane. Condițiile de formare determină cele trei categorii de turbării din România:

  • turbăriile de mlaștini eutrofe, situate la altitudini mai joase și au un grad ridicat de eutrofizare, formate pe fundul unor mlaștini, albii de râuri;
  • turbăriile de mlaștini intermediare, mezotrofe;
  • tinoavele, apărute în zonele montane, cu o turbă mai săracă în elemente nutritive (turbării oligotrofe).

Conform unui studiu al Societății Internaționale a Zonelor Umede (Wetlands International), din 2009, în România existau 436 depozite de turbă, ce acopereau 7.100 hectare, cam 0,03% din suprafața țării.

Tinovul Hărniceștilor din Desești (județ Maramureș)

Majoritatea turbăriilor beneficiază de un statut de protecție

În 1991, România adera la Convenția RAMSAR – Convenția asupra zonelor umede internaționale -, aflată sub egida UNESCO, un tratat internațional  ce avea în vedere conservarea și utilizarea durabilă a zonelor umede.

Desemnarea unei locații ca sit RAMSAR este un indicator de recunoaștere a resurselor naturale regăsite aici, mai ales pentru că acestea adăpostesc și multe specii acvatice. În accepțiunea acestei convenții, zonele umede sunt areale cu bălți, mlaștini, ape naturale sau artificiale, cu elemente de biodiversitate specifice (păsări de apă și pești). Pierderea unor astfel de terenuri umede duce, pe termen lung, la dispariția unor populații de păsări acvatice.

La ora actuală, România are 20 situri care fac parte din rețeaua RAMSAR, cu o suprafață de 1.177.749 hectare. Dintre acestea, un singur sit se suprapune unui ecosistem de turbărie, Tinovul Mare, a cărui suprafață  îl transformă în cea mai mare rezervație de turbă din România (680 hectare).   

Zonele umede de importanță internațională (RAMSAR) din România. Din cele 19 situri RAMSAR din România, un singur sit se înscrie unui ecosistem de turbărie, respectiv Tinovul Mare din Poiana Ștampei, acesta fiind introdus în circuitul turistic prin poteca tematică Tinovul Mare-Poiana Ștampei. Cartografie: Gheorghe-Gavrilă Hognogi

Alte turbării, în schimb, beneficiază de statut de protecție național, indiferent că sunt catalogate ca rezervații naturale. Printre ele:

  • Rezervația naturală Poiana Ștampei, județ Suceava
  • Rezervația naturală Tinovul Neagra Șarului, județ Suceava
  • Rezervația naturală Tinovul Mohoș-Lacul Sf. Ana, județ Harghita
  • Rezervația naturală Turbăria Lăptici, județ Dâmbovița
  • Rezervația botanică Mlaștina de la Peșteana, județ Hunedoara
  • Rezervații științifice

În multe alte cazuri, turbăriile sunt suprapuse unor situri Natura 2000. Printre ele: Tinovul de la Fântâna Brazilor, județ Harghita; Mlaștina de la Iaz, județ Sălaj. Includerea lor în această rețea ecologică europeană a fost realizată pe baza studiilor scrise de academicianul Emil Pop în 1960.

Intervențiile umane în aceste turbării sunt limitate, iar valorificarea lor economică se face prin acțiuni minime de introducere în circuitul turistic, precum panouri de informare sau poteci tematice.

Mlaștina de la Iaz din Plopiș (județ Sălaj)

Cu toate acestea, realitatea turbăriilor din România este următoarea:

  • turbăriile nu s-au mai regăsit în atenția cercetătorilor români, exceptând puține cazuri particulare și punctuale asupra anumitor turbării din țară;
  • restaurarea turbăriilor nu a suscitat interesul factorilor de decizie, ceea ce a dus la o accentuare a degradării acestora până în pragul colmatării multora dintre acestea;
  • nu există informații actualizate privind rezerva de carbon înmagazinată în turbăriile din România (spre deosebire de state precum Norvegia, Scoția, unde interesul cercetătorilor pentru astfel de teritorii este unul cu o importanță națională);
  • comunitățile locale din zonele cu turbării percep aceste ecosisteme ca terenuri degradate, neutilizate sau chiar catalogate ca locații de evitat.

Un proces continuu și accelerat de degradare a turbăriilor 

Ecosistemele de turbărie găzduiesc specii de plante (mușchi de turbă, planta carnivoră roua cerului) și de faună specifice acestui tip de habitat (amfibieni, reptile), viabilitatea lor fiind condiționată de caracteristicile mediului înconjurător (aprovizionarea cu apă, pH-ul apei, cantitatea de material organic etc.).

Pe măsură ce intervențiile umane precum drenarea, incendierea, utilizarea agricolă a terenurilor  sunt din ce în ce mai pregnante, și aceste ecosisteme devin mai fragile.

Semnale de alarmă asupra necesității protejării mlaștinilor de turbă au fost evidențiate de biologul Emil Pop (1960), iar în anii ce au urmat starea acestora s-a înrăutățit.

Canal de drenare a apei în Tinovul Țesna Împuțită, situat în Lunca Ilvei (județ Bistrița-Năsăud).

 În 2015, un grup de cercetători afiliați Institutului de Biologie al Academiei Române au evaluat, prin programul Biodiversitate și servicii ale ecosistemelor, 218 turbării. Rezultatul proiectului a dus la elaborarea unui Program Național de restaurare a turbăriilor degradate din România.

În cadrul acestui program au fost propuse 50 situri (turbării) pentru restaurare. Sunt prevăzute lucrări ce pot îmbunătăți starea ecosistemelor,  restabilirea regimului hidric în aceste turbării, reducerea eliberării dioxidului de carbon în atmosferă.

Fonduri norvegiene pentru restaurarea ecosistemelor de turbărie degradate

Disponibilitatea unor surse de finanțare adecvate este esențială pentru orice tip de intervenție propus pentru restaurarea unor ecosisteme degradate sau valorificarea lor economică.

Acesta a fost și contextul în care Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în calitate de Operator de Program, a lansat, în 2020, pe baza rezultatelor proiectului Institutului de Biologie al Academiei Române amintit anterior, un apel de proiecte în cadrul Programului RO-Mediu, componenta Ecosisteme și biodiversitate.

Apelul vizează restaurarea a 45 turbării afectate de desecare (antropică și/sau naturală), care necesită lucrări de restabilire a regimului hidric.

Pentru proiectele finanțate și cu intervenții de restaurare a unor turbării, pentru perioada 2021-2024, rămâne esențiale deschiderea comunităților locale beneficiare (proprietari de terenuri, autorități locale, locuitori) și dialogul existent între toți actorii implicați în realizarea acestor lucrări de restaurare (autorități, firme contractate pentru lucrări de restaurare, proprietari de terenuri, locuitori).


Citește și:

Cristian Lisandru
S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole de investigație, politică internă, politică citeste mai mult