Mocnește o nouă criză în Orientul Mijlociu. Unde se află „punctul zero” și ce ar însemna o „escaladare în cascadă”

Pe măsură ce un an turbulent se apropie de sfârșit, Orientul Mijlociu intră într-o altă perioadă de tensiune strategică acută. Există o rețea complexă de actori implicați în acest scenariu tensionat – Israel, Iran, Liban, Irak și Yemen, alături de actori nestatali înarmați, inclusiv Hezbollah, Hamas, Houthi și multiple facțiuni din cadrul Forțelor de Mobilizare Populară din Irak.

Nimeni nu ar trebui să creadă că mozaicul de acorduri temporare de încetare a focului va aduce o pace durabilă în regiune, pentru că problemele de fond rămân nerezolvate, iar scenariile dorite de adversari rămân diametral opuse.

• Există un risc crescut al unui nou conflict multi-teatru de operațiuni în lunile următoare, notează Alex Plitsas – cercetător senior nerezident în cadrul Inițiativei de Securitate pentru Orientul Mijlociu Scowcroft din cadrul Programelor pentru Orientul Mijlociu – într-o analiză publicată pe site-ul Atlantic Council.
• Acest risc este determinat de trei dinamici convergente: efortul Iranului de a reconstitui capacitățile strategice de atac și descurajare, refuzul continuu al Hezbollah și Hamas de a se dezarma și legătura tot mai mare dintre teatrele regionale de operațiuni din Gaza și sudul Libanului până la Irak și Marea Roșie.

Israel vs. Liban. „Acțiunea militară, o chestiune de necesitate”

Liderii israelieni au declarat public că acordurile diplomatice pentru stabilizarea frontierei de nord a Israelului nu pot rămâne nelimitate.

Israelul a indicat că Libanul are la dispoziție intervalul rămas până la sfârșitul anului calendaristic pentru a demonstra o respectare semnificativă a Rezoluției 1701 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, în special în ceea ce privește prezența armată a Hezbollah la sud de râul Litani.

„În absența unor astfel de progrese, oficialii israelieni au semnalat că ar putea considera acțiunea militară o chestiune de necesitate, mai degrabă decât de alegere.

Israelul ar putea, de asemenea, să escaladeze acțiunile pentru a-și atinge obiectivele de dezarmare a Hamas și de a se asigura că Iranul nu mai deține o rachetă balistică sau o amenințare nucleară.

Ceea ce distinge momentul actual nu este doar persistența acestor conflicte, ci și gradul în care escaladarea într-un teatru de operațiuni declanșează reacții în altele.

Având în vedere că Washingtonul se concentrează pe o consolidare militară în Caraibe și pe negocierile pentru a pune capăt războiului din Ucraina, factorii de decizie din SUA nu ar trebui să-și ia ochii de la perspectiva unei noi crize în Orientul Mijlociu”, continuă Alex Plitsas.

Strategia regională a Iranului

Strategia regională a Iranului s-a bazat mult timp pe un model de descurajare stratificat, construit în jurul unor intermediari, focurilor de la distanță și ambiguității, mai degrabă decât pe confruntarea directă între state.

Acest model, explică Alex Plitsas, urmărește să impună costuri cumulative adversarilor, ferind în același timp Iranul de represalii directe.

Conform evaluărilor repetate ale Departamentului Apărării al SUA și ale Organizației Națiunilor Unite, Iranul deține cea mai mare și mai diversificată forță de rachete din Orientul Mijlociu și continuă să investească în supraviețuire, baze subterane și capacitate de producție.

Aceste capacități sunt completate de grupuri armate aliniate Iranului care operează în Liban, Gaza, Irak, Siria și Yemen.

Arhitectura de descurajare bazată pe intermediari reprezintă o amenințare existențială pentru Israel

Din perspectiva Israelului, această arhitectură de descurajare bazată pe intermediari reprezintă o amenințare existențială.

„Atacul Hamas din 7 octombrie 2023 a modificat fundamental percepția asupra amenințării israeliene, demonstrând că grupurile aliniate cu Iranul ar putea provoca un șoc strategic fără a declanșa un război regional imediat.

• Oficialii israelieni au precizat, de atunci, că nu vor permite Iranului să restabilească un mediu de descurajare care să stabilească eventuale condiții pentru atacuri similare în viitor.

Această dinamică reduce semnificativ toleranța Israelului față de reînarmarea și consolidarea prin intermediari a Iranului, în special atunci când este combinată cu termenele explicite pe care le-a stabilit pentru Hezbollah la granița sa de nord”, avertizează Alex Plitsas în analiza publicată de Atlantic Council.

Factorul „Hezbollah”

Printre grupările aliniate cu Iranul, Hezbollah rămâne cea mai puternică din punct de vedere militar. Evaluările independente estimează că Hezbollah deține zeci de mii de rachete și proiectile, inclusiv sisteme din ce în ce mai precise, capabile să lovească adânc în Israel.

„Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, care a pus capăt războiului din 2006 al Israelului cu Libanul, impune dezarmarea grupurilor armate nestatale din sudul Libanului și extinderea autorității statului libanez.

Aproape două decenii mai târziu, Hezbollah a refuzat în mod explicit să se dezarmeze, prezentând arsenalul său drept o forță de rezistență necesară.

• Guvernul libanez și Forțele Armate Libaneze au recunoscut că nu sunt capabile să dezarmeze forțat Hezbollah (sau nici nu doresc asta).
• Declarațiile publice ale oficialilor libanezi și presa internațională confirmă că statul nu are capacitatea și consensul de a aplica Rezoluția 1701 fără a risca un conflict intern.
• Această realitate a influențat din ce în ce mai mult planificarea israeliană. Oficialii israelieni au prezentat problema nu ca fiind reticența Libanului de a dezarma Hezbollah, ci ca fiind incapacitatea sa de a face acest lucru.
• De asemenea, aceștia au susținut că consolidarea continuă a Hezbollah de-a lungul frontierei este incompatibilă cu stabilitatea pe termen lung.

De la semnarea armistițiului din 2024 între Israel și Hezbollah, Israelul a atacat sporadic ținte din sudul Libanului, iar Iranul a încercat să reaprovizioneze Hezbollah cu fonduri și arme, exacerbând tensiunile care ar putea atinge un punct critic”, mai scrie Alex Plitsas.

Factorul „Hamas”

În Gaza, Hamas rămâne un actor politic armat, în ciuda operațiunilor militare israeliene susținute și a medierii internaționale. Hamas a respins în mod explicit dezarmarea ca o condiție pentru orice încetare a focului sau acord postbelic.

„Propunerea SUA pentru a doua fază a armistițiului din Gaza prevede o tranziție de la lupta activă la un acord de securitate și guvernare durabil.

Cu toate acestea, niciunul dintre actorii regionali sau internaționali care și-au exprimat dorința de a participa la o viitoare forță de stabilizare internațională sau condusă de arabi în Gaza nu s-a angajat să dezarmeze forțat Hamasul.

• Statele arabe au precizat în declarații publice și private că nu își vor asuma responsabilitatea pentru Gaza dacă aceasta necesită o confruntare directă cu Hamas.
• Prin urmare, faza a doua nu dispune în prezent de un mecanism de aplicare a legii capabil să elimine capacitatea armată a Hamas, ceea ce face ca Israelul să fie sceptic că orice acord interimar poate preveni atacuri viitoare.

Această discrepanță întărește îngrijorările israeliene conform cărora o detemsionare a situație – fără dezarmare – nu face decât să amâne conflictul, în loc să îl rezolve”, punctează Alex Plitsas.

„Regiunea nu se află încă în război deschis”

Principalul risc cu care se confruntă regiunea este escaladarea în cascadă.

„Acțiunea militară israeliană în Gaza ar putea intensifica presiunea de-a lungul frontierei de nord cu Libanul. Escaladarea tensiunilor cu Hezbollah ar putea crește probabilitatea unei confruntări directe sau indirecte cu Iranul.

• Atacurile iraniene sau israeliene ar putea, la rândul lor, să-i determine pe Houthi să reia atacurile cu rachete și drone împotriva navelor din Marea Roșie sau să lanseze sisteme cu rază lungă de acțiune asupra Israelului, așa cum au făcut-o anterior ca răspuns la acțiunile militare regionale.
• Simultan, escaladarea în alte părți a coincis din punct de vedere istoric cu o activitate sporită a grupurilor aliniate cu Iranul în Irak, inclusiv atacuri cu rachete și drone asupra instalațiilor SUA și ale coaliției.

Regiunea nu se află încă în război deschis. Însă convergența conflictelor nerezolvate, a descurajării bazate pe intermediari și a termenelor explicite pentru dezarmare a redus drastic marja de eroare.

Prevenirea escaladării necesită acum abordarea nu doar a factorilor declanșatori imediați, ci și a structurilor de descurajare care le-au făcut posibile”, încheie Alex Plitsas analiza publicată de Atlantic Council.

Sursa foto colaj main – Profimedia Images

RECOMANDAREA AUTORULUI:

• Grupul de atac al portavionului USS Gerald R. Ford al Marinei SUA s-a repoziționat la circa 600 km sud-sud-vest de Puerto Rico. Army Recognition: „O distanță de atac rapid față de Venezuela”
• Registrul Militar Unificat, sistemul digital de recrutare al Rusiei, „paralizat” pentru mai multe luni. Hackeri ruși anti-război ar fi lansat un atac cibernetic devastator. „Existau copii de rezervă, dar acum au fost distruse”
• 2026, anul în care Europa va trăi periculos. Trei arene în expansiune ale războiului hibrid. „Kremlinul va încerca să demonstreze că Rusia păstrează inițiativa și rămâne o mare putere”
• „Verticala puterii” din Rusia, interpretată greșit în Occident. După aproape 24.000 de sancțiuni, Moscova rezistă și rămâne provocatoare. „Kremlinul a reușit să mențină loialitatea tuturor regiunilor rusești, fără excepție”