Venezuela nu este un El Dorado al petrolului. „Nici entuziasmul Washingtonului, nici preocupările Moscovei nu sunt confirmate de starea industriei petroliere venezuelene”

Complexitatea geologică și anii de proastă gestionare înseamnă că industria petrolieră venezueleană nu este marele câștig pe care oficialii de la Moscova și Washington încearcă să îl pună pe tapet. În discuțiile despre obiectivele intervenției Statelor Unite în Venezuela, se susține adesea că rezervele de petrol ale țării sud-americane sunt cele mai mari din lume.

• Însuși președintele Donald Trump a declarat că firmele americane își vor putea crește producția de petrol în Venezuela pentru a compensa pierderile de miliarde de dolari suferite ca urmare a naționalizării anterioare.
• Miliardarul rus Oleg Deripaska a avertizat că un control al petrolului venezuelean ar putea permite Washingtonului să dicteze prețurile internaționale – și astfel să influențeze economia rusă.

„Cu toate acestea, ambele declarații reprezintă o supraestimare a sectorului petrolier din Venezuela”, punctează Serghey Vakulenko într-o analiză publicată de Carnegie Endowment for International Peace.

Sergey Vakulenko este cercetător senior la Centrul Carnegie Rusia Eurasia. Are douăzeci și cinci de ani de experiență în industria petrolului și gazelor ca economist, manager, executiv și consultant, inclusiv la Royal Dutch Shell și IHS CERA. Până în februarie 2022, a ocupat funcția de șef de strategie și inovații la Gazprom Neft.

„Cea mai mare parte a rezervelor Venezuelei se află în Centura Orinoco”

Este adevărat că Venezuela a fost unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața petrolului încă de la înființarea sa ca stat. Dar pentru a înțelege mai bine economia sectorului petrolier venezuelean, este esențial să analizăm geologia țării, notează Vakulenko.

„Cea mai mare parte a rezervelor Venezuelei se află în Centura Orinoco, probabil cel mai mare zăcământ de petrol din lume. Problema este că acestea au fost biodegradate de bacteriile care se hrănesc cu petrol, consumând fracțiunile mai ușoare, lăsând țiței extra-greu, extra-vâscos, greu de extras prin metode convenționale”, explică acesta.

„Tehnologia utilizată pentru extragerea petrolului greu este în continuă evoluție, dar procesul rămâne costisitor. Chiar dacă petrolul greu este fluid atunci când se află în subteran, schimbările de temperatură și presiune atunci când ajunge la suprafață înseamnă că se solidifică.

• Din acest motiv, trebuie adăugate fracțiuni ușoare de hidrocarburi pentru a putea fi transportat pe cisterne sau prin conducte.
• În plus, petrolul trebuie adesea încălzit în pământ – de exemplu, prin forarea unor puțuri orizontale în perechi și pomparea aburului într-una dintre ele și colectarea petrolului în cealaltă.

Toate acestea fac producția foarte scumpă, iar petrolul rezultat este vândut cu o reducere de până la 20%. Petrolul greu poate fi procesat de o instalație de îmbunătățire, care descompune o parte din el în fracțiuni de hidrocarburi mai ușoare – crescând astfel valoarea și prețul de vânzare. Dar nici asta nu este ieftin”, continuă Serghey Vakulenko.

„Statele Unite reprezintă principala piață de desfacere pentru Venezuela și Mexic”

Zăcământul petrolier El Furrial și sateliții săi din nordul Centurii Orinoco au fost descoperiți în 1986. În 2007, El Furrial furniza aproximativ o treime din producția Venezuelei.

„Astăzi, oficialii susțin că Venezuela are rezerve de petrol de 300 de miliarde de barili. Dar până la mijlocul anilor 2000, această cifră a fost estimată a fi mult mai mică (80 de miliarde de barili – aproximativ la fel ca atât în ​​Statele Unite, cât și în Rusia), deoarece rezervele dovedite geologic, dar dubioase din punct de vedere economic ale Centurii Orinoco au fost calculate mai conservator.

Cu toate acestea, când prețurile petrolului au intrat în cifre triple la începutul anilor 2010, a existat o reevaluare – și, pe hârtie, rezervele Venezuelei aproape s-au cvadruplat ca mărime.

• Întrucât Statele Unite reprezintă principala piață de desfacere pentru Venezuela și Mexic, care pompează cantități mari de țiței greu de mulți ani, rafinării de petrol special echipate pentru procesarea țițeiului greu au apărut în Golful Mexic, în Texas și Louisiana.

• Modelul lor de afaceri a fost conceput pentru a economisi bani la achiziționarea de materii prime (clasele de țiței greu sunt mai ieftine) și pentru a utiliza tehnologii avansate pentru a eficientiza procesul de rafinare.

Cu toate acestea, aceste rafinării nu depind de petrolul venezuelean. Ele pot procesa și țiței obișnuit (deși este mai puțin profitabil, deoarece rafinăriile își pierd avantajul tehnic). Iar producția de țiței greu a crescut semnificativ în Canada în ultimii ani – un substitut evident”, explică Vakulenko.

„La fel ca președintele rus Vladimir Putin, Chavez a avut noroc”

Hugo Chavez a ajuns la putere în Venezuela, în 1999, pe baza promisiunii de a folosi bogăția petrolieră a țării pentru a îmbunătăți nivelul de trai al săracilor. Cu toate acestea, politicile lui Chavez au fost nepopulare în rândul unei mari părți a clasei de mijloc și al elitei, inclusiv al personalului PdVSA.

• La începutul anilor 2000, lucrătorii din industria petrolieră au intrat în grevă în mod regulat, iar Chavez a răspuns trimițându-și comisarii pentru a gestiona sectorul.
• Aproximativ jumătate dintre cei 40.000 de angajați ai PdVSA au fost concediați și înlocuiți de loialiști chaviști.
• Guvernul a început, de asemenea, să sifoneze din ce în ce mai mult din fluxul de numerar liber al PdVSA, precum și să forțeze compania să finanțeze mai multe proiecte sociale.

„La fel ca președintele rus Vladimir Putin, Chavez a avut noroc. Ascensiunea sa la putere a coincis cu începutul unei lungi perioade de creșteri susținute ale prețului petrolului și cu o creștere a producției din zăcămintele nou descoperite. Din aceste motive, PdVSA a reușit în mare măsură să satisfacă cerințele tot mai mari ale guvernului.

Cu toate acestea, în 2007, guvernul a decis să stoarcă mai mult de la companiile străine care se alăturaseră proiectelor comune în anii 1990.

• Noua lege a impus taxe suplimentare asupra acestor proiecte, a stipulat că PdVSA ar trebui să dețină acțiuni mai mari și i-a dat dreptul de a cumpăra parțial companii străine la valoarea contabilă.
• Dintre cele trei mari companii americane care activau în Venezuela la acea vreme, Chevron a acceptat acest acord, în timp ce Conoco și Exxon au protestat, depunând acțiuni în Statele Unite și la instanțele internaționale de arbitraj.
• Aceste procese legale sunt încă în desfășurare, dar se pare că autoritățile venezuelene au argumente solide.

Nicolas Maduro, care i-a succedat lui Chavez după moartea acestuia din urmă în 2013, nu a avut același noroc. Domnia sa a coincis cu o perioadă de prețuri mai mici la petrol. O vreme, PdVSA a reușit să mențină producția la 2,5 milioane de barili pe zi, dar, după 2015, acest lucru a devenit din ce în ce mai dificil.

În cele din urmă, PdVSA s-a trezit prinsă între ciocan și ciocan. Guvernul avea nevoie disperată de numerar, ceea ce însemna că firma petrolieră avea din ce în ce mai puțini bani pentru investiții de capital.

Angajații calificați au plecat să lucreze în Columbia, Ecuador, Mexic, Statele Unite și Canada și au fost înlocuiți de un număr tot mai mare de persoane numite politic. Numărul angajaților PdVSA aproape s-a dublat, ajungând la 80.000”, mai scrie Serghey Vakulenko în analiza publicată de Carnegie Endowment for International Peace.

„Țara a fost prinsă într-o spirală vicioasă”

Soluția găsită de Venezuela a fost utilizarea companiilor de servicii occidentale. De exemplu, explică Vakulenko, „în loc să cheltuiască capital pentru un sistem de menținere a presiunii în rezervor la El Furrial, fără de care producția ar fi scăzut vertiginos, PdVSA a contractat companii americane pentru a-l construi și opera, contra unei taxe de funcționare. O mare parte din foraj a fost efectuată și de contractori străini”.

„Cu toate acestea, după 2015, angajarea contractorilor a fost din ce în ce mai des finanțată prin datorii. PdVSA a cerut chiar investitorilor străini din proiectele comune încă funcționale să își acopere partea de cheltuieli din profitul viitor.

• Criza a atins punctul culminant în 2017, când prețurile petrolului au atins pragul cel mai scăzut, administrația SUA a impus sancțiuni care au restricționat accesul PdVSA la piețele datoriei americane și nu au mai rămas bani pentru repararea instalațiilor de modernizare din Centura Orinoco.
• Ratele accidentelor la rafinăriile venezuelene erau în creștere din cauza reducerilor drastice de costuri, a întreținerii reduse, a scăderii standardelor și a dispariției culturii de siguranță, care a dispărut odată cu exodul inginerilor și tehnicienilor experimentați, ducând la o pierdere permanentă a capacității de rafinare.

Datoriile în creștere au îngreunat ajungerea la noi acorduri cu contractorii. Iar o lipsă sistematică de investiții de capital a însemnat că productivitatea întregului sector a început să scadă, sărăcind și mai mult PdVSA – cu alte cuvinte, țara a fost prinsă într-o spirală vicioasă, în timp ce guvernul a încercat să atenueze o criză socio-economică tot mai profundă prin stoarcerea de și mai mulți bani din industria petrolieră, înrăutățind și mai mult lucrurile”, amintește Serghey Vakulenko.

„Industria petrolieră a Venezuelei a început să se destrame”

Relațiile dintre Washington și Caracas au fost tensionate încă din vremea lui Chavez. În ciuda legăturilor economice strânse dintre cele două țări, politica revoluționară a lui Chavez a mers mână în mână cu o retorică antiamericană, relații calde cu Cuba și alte gesturi demonstrative. Statele Unite au început să impună sancțiuni Venezuelei pentru încălcarea drepturilor omului sub președintele Barack Obama, iar impasul s-a escaladat și mai mult sub Trump.

„Statele Unite au impus sancțiuni financiare Venezuelei în 2017, iar PdVSA a fost privată de posibilitatea de a se împrumuta pe piața dolarilor americani. Din 2019 – când Maduro a reușit să rămână în funcție în ciuda pierderii alegerilor – Statele Unite au limitat comerțul cu petrol venezuelean și au restricționat achizițiile substanței necesare pentru diluarea petrolului greu pentru export.

• Drept urmare, industria petrolieră a Venezuelei a început să se destrame.
• Producția a scăzut la 1 milion de barili pe zi: de 2,5 ori mai mică decât fusese la mijlocul anilor 2010.
• Timp de aproape un deceniu, El Furrial a fost exploatat până la epuizare: petrolul extras nu a fost înlocuit cu cantitățile necesare de apă și gaze, ceea ce a dus la o scădere a presiunii din zăcământ și la formarea de fulgi de asfalten în jurul puțurilor, lăsând o mare parte din rezervele rămase neproductibile.
• În prezent, acestea se află la doar 10% din nivelul maxim de producție.

Având în vedere natura industriei petroliere din Venezuela, o astfel de scădere a producției ar putea ajunge să fie ireversibilă. Toate acestea explică de ce o țară cu rezerve atât de mari și o industrie petrolieră bine dezvoltată nu are viitorul luminos pe care l-am putea presupune.

Există diverse teorii despre cum ar putea fi crescută producția dacă companiile americane s-ar întoarce. În 2022, Chevron i-a spus administrației președintelui de atunci, Joe Biden, că ar putea dubla producția venezueleană de la nivelul său de 800.000 de barili pe zi dacă ar fi exceptată de la sancțiuni.

Chevron s-a întors în Venezuela la sfârșitul anului 2022, iar producția a început să crească (deși nu atât de semnificativ). Estimările privind creșterea anuală a producției între 200.000 și 250.000 de barili pe zi pe o perioadă de patru până la cinci ani, cu investiții de 10 miliarde de dolari pe an, par mai realiste.

Totuși, acest lucru se aplică în primul rând petrolului convențional. Perspectivele sunt mult mai puțin clare când vine vorba de țițeiul greu (în special având în vedere că Brent se tranzacționează în prezent la un nivel relativ scăzut, între 50 și 55 de dolari pe baril).

Proiectele de petrol greu ar necesita o creștere a prețului Brent cu cel puțin 20 de dolari pe baril pentru a fi profitabile. În plus, pentru a realiza o creștere a producției, o serie întreagă de zăcăminte vechi ar trebui puse în funcțiune, necesitând cantități mari de echipamente, foraje, echipe de reparații și alți specialiști. Aceștia nu există, astăzi, în Venezuela”, continuă Vakulenko.

„Acordurile neloiale sunt extrem de vulnerabile atunci când situația politică se schimbă”

Irakul este un bun exemplu al timpului necesar pentru a reînvia industria petrolieră venezueleană, mai scrie Vakulenko în analiza sa. După sfârșitul celui de-al Doilea Război din Irak, acest proces a durat aproximativ un deceniu – și asta în ciuda ocupației americane a țării.

„Este posibil ca administrația Trump să impună un acord care să ofere reduceri fiscale mari companiilor petroliere americane din Caracas, similar acordului privind metalele rare încheiat cu Ucraina. Însă mediul de afaceri modern este conștient de faptul că acordurile neloiale sunt extrem de vulnerabile atunci când situația politică se schimbă.

• Renașterea industriei petroliere venezuelene nu ar genera imediat profituri masive. Iar companiile petroliere americane au de luat o decizie dificilă.
• Chiar și fără Venezuela, companiile americane au proiecte pregătite și în așteptare, iar resursele lor – tehnice, umane și financiare – sunt de obicei alocate cu mulți ani înainte.
• Pivotarea către Venezuela ar însemna retragerea investițiilor din altă parte.
• Și o astfel de pivotare ar trebui să aibă loc cât timp prețurile petrolului sunt scăzute – de obicei, o perioadă în care companiile au un apetit pentru risc mai mic și sunt mai concentrate pe disciplina financiară.
• Singura abordare sensibilă este să nu grăbim o decizie de investiție în Venezuela, mai ales având în vedere lipsa continuă de claritate cu privire la riscurile politice.

În cele din urmă, nici entuziasmul Washingtonului, nici preocupările Moscovei nu sunt confirmate de starea industriei petroliere venezuelene. Aceasta nu este o țară care ar putea începe brusc să vândă cantități suplimentare semnificative de petrol pe piața mondială.

Orice petrol nou va fi relativ scump de produs și nu va genera profituri semnificative. Și ar fi imposibil pentru o administrație marionetă controlată de Statele Unite să producă suficient pentru a menține prețurile globale sub 50 de dolari pe baril”, încheie Serghey Vakulenko analiza publicată de Carnegie Endowment for International Peace.

RECOMANDAREA AUTORULUI:

• „Războiul petrolierelor”, SUA vs. Rusia. Dr. Pierre Thévenin, cercetător în drept maritim internațional: „Când o navă își schimbă pavilionul în timp ce se află pe mare este considerată apatridă”
• Noua rachetă balistică Oreshnik a Rusiei, amenințare directă la adresa NATO și SUA. „Poate lovi Parisul sau Berlinul în mai puțin de 20 de minute”
• Moscova și „Orientul Mijlociu al lui Trump”. „Prezența Rusiei în Siria reduce probabilitatea unei ciocniri militare directe între Turcia și Israel pe teritoriul sirian”
• De ce l-a numit Zelenski șef de cabinet pe Kyrylo Budanov? „Ambițiile politice ale fostului șef al spionajului ar putea reprezenta o amenințare pentru actualul lider al Ucrainei”
• Ce înseamnă, pentru Rusia lui Putin, controlul SUA asupra Venezuelei. Oficialii și propagandiștii ruși se află într-o poziție dificilă: „Dacă Trump face ce vrea, de ce nu putem face și noi ce vrem?”