Mărturia terifiantă a unei supraviețuitoare a atacului nuclear de la Hiroshima. Ce ASCUND în continuare americanii

Un tânăr student al Universității Princeton din America a vizitat recent Hiroshima și muzeul păcii din oraș. În drumul său, acesta s-a întâlnit cu o bătrână „hibakusha”, supraviețuitoare a bombardamentului nuclear.

„Cred că noi, ca societate, trebuie să ne revizuim punctul de vedere istoric și să ne întrebăm cum a ajuns America să fie de acord cu distrugerea unor orașe întregi. Cred că trebuie să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile”, a declarat Jamal pentru BBC.

Povestea americanilor despre Hiroshima este diferită față de restul istorisirilor. Președintele George Bush a declarat cândva că adresarea unei eventuale scuze pentru Hiroshima ar reprezenta o dovadă de revizionism și nu va face niciodată așa ceva.

FLASH NEWS Cu o zi înainte de întâlnirea Trump – Zelenski, Putin susține că interesul Rusiei pentru retragerea trupelor lui Zelenski este „zero”

20:57

CAZ UMANITAR Doi pacienți cu arsuri au fost transportați de la Bacău la un spital din Bruxelles, cu o aeronavă Spartan a Forțelor Aeriene Române

20:45

Adevărul „istoric” pare simplu: SUA au bombardat Hiroshima și Nagasaki pentru a facilita terminarea războiului și pentru că a fost un act justificat. Pe de altă parte, acțiunea SUA a generat un dezastru de proporții.

Apocalipsa nucleară nu a început în data de 6 august 1945, ci în urmă cu câteva luni, când armata SUA a bombardat Tokyo.

În data de 9 martie 1945, circa 25 km pătrați din Tokyo au ajuns pulbere. Numărul morților a fost mult mai mare decât cel înregistrat în prima zi de bombardamente în Hiroshima. Între lunile aprilie și iulie, bombardamentele nu au contenit în Japonia.

Apoi a venit Hiroshima.

Keiko Ogura a împlinit recent 80 de ani. Casa sa se afla în nordul Hiroshimei, pe un deal mic. În data de 6 august 1945, la ora 8.10, femeia era pe stradă, în fața locuinței.

„Am fost înconjurată de o strălucire uriașă și o explozie”, povestește Ogura. „Nu puteam să respir. Am fost culcată la pământ și mi-am pierdut cunoștința. Când m-am trezit am crezut că este noapte, nu auzeam niciun sunet”.

La miezul nopții, supraviețuitorii bombardamentului nuclear s-au adunat în oraș pentru a căuta ajutor. Mulți erau în stare foarte precarp. „Le atârna pielea pe ei. Inițial, am crezut că țin niște cârpe în mâini. Am văzut că le-a ars părul. Era un miros foarte urât”, continuă Keiko.

O altă victimă, Shizuko Abe, avea 18 ani în momentul producerii dezastrului asupra orașului Hiroshima, în urma căruia s-a ales cu arsuri pe jumătate din suprafața corpului. În prezent, femeia are 88 de ani și poartă semnele atacului nuclear pe chip și brațe.

„Am avut arsuri foarte grave pe partea dreaptă a corpului și la mâna stângă. Ni s-a spus să alergăm spre râuri și mulți oameni au sărit în apă”, povestește femeia.

„Multe cadavre pluteau pe râu, nici nu vedeai apa de ele”, își aminteștea ea. În ciuda agoniei, a reușit să ajungă la un punct medical. „Nu aveau nici bandaje pentru răni. Mulți oameni stăteau pur și simplu așezați pe spate și strigau că-i dor rănile. Când nu au mai țipat, am știut că au murit”.

Hiroshima nu a fost o țintă militară. Echipajul Enola Gay nu a vizat capacitățile industriale sau strategice. Ținta lor a fost centrul geografic al orașului. Bomba a fost programată să explodeze la 500 de metri deasupra pământului, pentru a avea un efect devastator maxim.

Mulți japonezi au supraviețuit apocalipsei inițiale, dar au rămas blocați în casele lor de lemn, care au ars ca niște torțe. În prima zi a atacului nuclear, au murit circa 70.000 de oameni. 8 din 10 răniți erau civili. Americanilor li s-a spus o poveste cosmetizată despre bombardamentele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki: o descoperire științifică extraordinară a contribuit la victoria rapidă în război, salvând sute de mii de vieți.

Mulți ani mai târziu, Ogura a călătorit la Washington pentru a participa la un eveniment găzduit de Muzeul Smithsonian și a rămas șocată de versiunea istorică încă vehiculată în aceste zile.

„Mulți americani mi-au zis: „Felicitări, ai venit să mulțumești bombelor! Fără aceste bombe, ai fi comis hara-kiri, te-ai fi sinucis”.

„Este o scuză îngrozitoare. Nu dăm vina pe americani, dar nu ar trebui să spună asemenea lucruri”.

Bombardamentul atomic a lăsat în spate o moștenire separată de ororile celui de-al Doilea Război Mondial. În săptămânile de după atacuri, mulți oameni sănătoși au murit din cauza radiațiilor.

Este la fel de adevărat că bombardamentele menite să aducă teroarea în casele civililor nu au fost „inventate” de SUA. Naziștii au dezlănțuit iadul asupra regiunii Guernica în 1937 și au vizat orașele britanice în 1940. Timp de șase ani, japonezii au bombardat Chongqing. La rândul lor, britanicii au distrus Dresden și alte orașe germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Nicio campanie de bombardamente nu a fost însă mai intensă ca atacul atomic al SUA asupra Japoniei din 1945, soldat cu aproape 900.000 de morți. După cum s-a întrebat tânărul american Jamal Maddox, cum a fost posbil ca o țară care a intrat în război pentru a salva omenirea să ucidă sute de mii de civili?