Nouă cu noroc

Până la urmă, după contestații stufoase și verdicte definitive, medalia de bronz care fusese a gimnastei noastre, Ana Bărbosu, și care, după o reevaluare în timpul competiției a exercițiului executat la sol de gimnasta din Statele Unite, ne scăpase din mâini, alunecând deloc sfios spre ceilalți, a redevenit a Anei Bărbosu. Tribunalul de arbitraj pentru sport a decis.

Olimpiada 2024, desfășurată la Paris, organizată mai bine sau mai prost, depinde de știrile pe care le citim, s-a încheiat ieri, lăsând în urmă mii de sportivi care au încercat – cu sau fără succes – să transforme un vis frumos într-o performanță care îi va urmări toată viața. Nouă medalii a obținut echipa României. 9. Nu-i puțin, având în vedere că investiția în sport, așa cum am mai scris, e minimă, în țara în care contează, înainte de orice, mișto-urile electorale și vorbele care n-au niciun fel de substanță.

Chiar mă întrebam, după aurul lui David Popovici, după bronzul său, apoi, știind că se antrenează în aer liber, într-un bazin relativ lipsit de dotări, cum de sportivii canotori au reușit așa de bune performanțe. Oare ei unde se antrenează? Cine se ocupă de programul lor, de forța lor musculară, de pașii care, obligatoriu, trebuie făcuți pentru a ajunge să concurezi la cel mai înalt nivel și, iată, să și câștigi medalii, ba de aur, ba de argint, în concurență cu țări care au tot ceea ce le trebuie pentru a ieși pe primul loc și pentru a duce acasă, acolo unde cineva mereu așteaptă, rezultatul strălucitor al Olimpiadei 2024?

Ar mai fi de menționat că, după ce țara noastră s-a clasat pe un decent loc douăzeci și un pic, la clasamentul final pe medalii obținute, pe înotătorul Popovici, de exemplu, nu l-au băgat prea tare în seamă, când s-a întors în România. Nu l-a așteptat vreun președinte de stat la Otopeni, ca să îl întrebe cam ce le-ar trebui sportivilor de asemenea nivel pentru a rămâne acolo, sus. Nu l-a sunat nimeni, nici pe el, nici pe cei care îi formează staff-ul tehnic, pentru a lămuri și umple goluri dureroase.

Probabil că urmează ceremoniile din partea acelora care ne conduc țara și care au promis că vor premia cum se cuvine performanța sportivilor la Olimpiadă. Dar momentul cald, în care încă miroase a lacrimi care curg dinspre ochi spre rădăcină, atunci când se intonează imnul României, a trecut. Rămâne de salutat gestul prim-ministrului care, acum câteva zile, înainte de decizia TAS, într-o postare pe care unii au acuzat-o ca fiind electorală și atât, anunțase că gimnastele de pe locurile patru și cinci la gimnastică, sol, gimnaste care, din două puncte de vedere diferite, ar fi trebuit să atingă podiumul, sunt niște campioane olimpice și vor fi considerate ca atare de statul român, în momentul în care va veni clipa premiilor promise de către acesta.

În rest, ca de final de Olimpiadă, mulțumim sportivilor și lui Dumnezeu că nu rămânem cu un gust amar. Țări care ni se par mai organizate, mai puternice, mai bogate – Cehia, Danemarca, Austria, Belgia, Hong Kong, Elveția, Portugalia, Grecia, Singapore și multe altele – se duc acasă cu rezultate mai slabe decât România. Am vrut să scriu „decât România noastră”. Dar iar ne aducem aminte că avem o țară numai atunci când vin vești bune. În rest, România e cam a nimănui… Și câtă nevoie avem, de fapt, să redevină a românilor!

CITEȘTE ȘI:

Cristian Buică, destinul artistului folk

Olimpicii

Dinu Săraru ne vede