BRUXELLIST. MRU: „Puterea nu este chiar aidoma unei femei frumoase și disponibile, este aidoma unei persoane care a trecut prin viață și își cunoaște clienții foarte bine”

Redactor:
Clarice Dinu
BRUXELLIST. MRU: „Puterea nu este chiar aidoma unei femei frumoase și disponibile, este aidoma unei persoane care a trecut prin viață și își cunoaște clienții foarte bine”
BRUXELLIST. Acasă la Mihai Răzvan Ungureanu

La o primă vedere, despre Mihai Răzvan Ungureanu ai fi tentat să spui că aduce, mai degrabă, cu un tocilar. În spatele ochelarilor și al zâmbetului discret și ușor nesigur, ți-ar fi greu să vezi vreun rebel. Într-o discuție relaxată însă în biroul său din Cobălcescu 42, tranformat într-o a doua casă, ușor îl găsești pe Mihai Răzvan Ungureanu pe care nu l-ai văzut la televizor. 

Mihai Răzvan Ungureanu este unul dintre cei cinci eurocandidați care participă la BRUXELLIST, o campanie marca Gândul și primul reality show politic din spațiul public românesc.

URMĂREȘTE AICI BRUXELLIST PRIMUL REALITY SHOW POLITIC DIN ROMÂNIA

VOTEAZĂ-ȚI AICI FAVORITUL PE BRUXELLIST

Cine și l-ar fi închipuit în arest? Probabil că nimeni. Ei bine, în 1987, când era TR-ist la Constanța, lucrul acesta s-a întâmplat. „La un moment dat Plutonul din care făceam parte, iritat de cum se purta un ofițer cu noi, se purta urât, a refuzat să intre în gardă și asta a însemnat arestarea tuturor pentru câteva ore în cazarmă, n-am fost duși la comenduirea garnizoanei. Probabil și-au dat seama că e o revoltă pe jumătate copilărească, pe jumătate naturală și nu a continuat șirul disciplinar al reacțiilor la adresa unui refuz de a continua un ordin”, își amintește Mihai Răzvan Ungureanu, care recunoaște că în armată a suferit de oboseală, de la plantoane și gărzi, dar și că unul dintre cele mai grele lucruri a fost „presiunea psihică”. Cel mai dificil moment nu a fost acela când a fost turnat, pentru că în dormitorul pe care îl împărțea cu alți 29 de soldați se plângea de mâncarea proastă, de condiții, de Ceaușescu. „A existat un moment delicat, momentul în care pe seama a ce se întâmpla la Brașov, la jumătatea lui noiembrie 1987, ar fi fost nevoie de soldați pentru a stăvili o revoltă publică. Mi-e teamă că s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat în decembrie când soldații să tragă în manifestanți”, judecă acum MRU momentele din urmă cu aproape 30 de ani.

Revoluția l-a prins însă la Cluj. Nu l-a luat prin surprindere. Pe 14 decembrie 1989, la Iași, povestește el, „lumea se pregătea să iasă în stradă”. „Eram la un curs de slavă veche, ținut de un profesor foarte drag mie și de care sunt foarte atașat, profesorul Caproșu, și el ne-a spus, întrerupându-și cursul, că lumea fierbe în Iași. Știam ce se întâmplă pentru că la revolta din 14 decembrie participau și colegi mai mari care au răspândit manifeste imprimate cu radiera, împotriva lui Ceaușescu”, povestește el.

I-a fost frică? „Nu aveam sentimentul fricii, nu prea aveai timp să îți fie frică”, spune Ungureanu. Venea dintr-o familie marcată de ce a însemnat comunismul. Unchiul său din partea mamei „a făcut muncă silnică în lagăre de reeducare a tinerilor”. „Pentru un copil de 14-15 ani era o tragedie. Era un om care i-a urât pe comuniști profund”, trage linie fostul premier, care a învățat un lucru de la unchiul său: „întotdeauna pentru o idee, dacă e o idee bună, mergi până la capăt, fără să cauți decontul pentru ceea ce faci”. Și o precizare: „Nu mă refer des la aceste episoade, pentru că nu le consider excepționale, a suferit o țară întreagă”.

Telefonul de la Andrei Pleșu

În politică a intrat la aproape 10 ani de la Revoluție. Era la Iași, iar Andrei Pleșu, pe atunci ministru de externe l-a chemat la București să-i fie secretar de stat. „Andrei Pleșu m-a sunat să vin.  Mi-a spus: „am nvoie de ajutorul tău”. Răspunsul meu a fost: „Cu mare drag, dar nu mă pricep”. „Înveți tu repede””, își aduce cum și-a „negociat” intrarea în politică. Oferta a fost „bulversantă”, recunoaște. L-a sunat pe tatăl său pentru un sfat. „Era o zi însorită, ne-am plimbat pe Copou, a rămas si el perplex și mi-a zis: „în momentul ăsta decizi singur, nu am ce sfat să-ți dau, s-ar putea să fie bine, s-ar putea să fie greu, ție ce-ți spune sufletul?”.

A ales să plece la București. tatăl său l-a condus până la tren: „Țin minte că am plecat fără ceas și mi-a dat ceasul său, e singura amintire pe care am luat-o de acasă”. Îl are și acum: „Zilele trecute chiar l-am găsit prin casă”.

În anii aceia l-a cunoscut și pe Traian Băsescu. El secretar de stat la Externe, președintele pe atunci ministru al Transporturilor. „Ne-am mai și hârâit în guvernul Radu Vasile pentru că el insista să nu se facă al doilea pod peste Dunăre. Mandatul meu ca secretar de stat era să se facă, toată comunitatea internațională insista pentru al doilea pod peste Dunăre. Avea și el argumentele sale, mai curând tehnice, probabil se putea găsi un compromis. De multe ori, ședințele de guvern erau marcate de schimburile de replici legate de podul peste Dunăre”, își amintește.

Telefonul de la Tăriceanu

Oferta de a face marele pas în politică a venit însă nu de la Traian Băsescu, ci de la Călin Popescu Tăriceanu. În 2004, era la Viena, coordonator la Inițiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-Est. A primit un telefon de la fostul șef al PNL, desemnat premier la acea vreme, care i-a propus funcția de ministru de Externe. „Ești la București?” „Nu sunt la București”. „Vino la București, uite despre ce e vorba”, povestește rapid dialogul cu Călin Popescu Tăriceanu. „Cu voioșie și cu foarte multă naivitate am făcut pasul în politica la nivel central”, spune Ungureanu, care recunoaște că relațiile prietenești de la începuturile guvernului Alianței DA s-au transformat curând.

Motivul: „puterea este cea mai mare tentație în politică căruia puțini îi rezistă”. „Majoritatea cazurilor, cei care nu au cunoscut puterea trec printr-o criză a propriei identități și, mai ales dacă ești om tânăr, te încearcă uneori vanitatea. Și multora li se întâmplă să cedeze în fața autorității și să considere că este definitivă sau binemeritată. Puterea nu este chiar aidoma unei femei frumoase și disponibile. Nu, este aidoma unei persoane care a trecut prin viață și își cunoaște clienții foarte bine și dă fiecăruia ce merită”, trage acum linie Ungureanu, care admite că în câteva rânduri s-a gândit să renunțe și chiar să părăsească țara.

Uitându-se înapoi, spune că a „primit lovituri dure, dar un clasament nu știu”. „Eu nu țin minte lucrurile rele care mi se întâmplă, refuz arhivarea. Dacă le redescopăr, le iau cu titlu de inventar”.

Cum „s-a vândut” lui Băsescu

Mandatul său de ministru de Externe s-a încheiat destul de rapid. Relația cu Călin Popescu Tăriceanu s-a deteriorat, iar în vara lui 2006 a intrat într-un „impas pe termen lung”.  „Anunțul retragerii trupelor din Irak mi-a arătat că e influențabil, care poate fi și superficial în ciuda vârstei și experienței”, povestește. Era la Galați, nu a fost anunțat de decizia partidului și s-a gândit chiar și la demisie. „Întâi m-am suit în mașină, am rugat șoferul să zboare la București, la un moment dat m-am așezat eu la volan. Măturisesc că am mers și cu 180 la oră, am avut noroc de șosele goale, l-am sunat pe premier ca să înțeleg despre ce e vorba, răspunsul a fost neconcludent, a fost o decizie de partid. Am vorbit cu ambasadorul SUA la telefon, imediat după discuția cu premierul. Apoi l-am sunat pe președntele Băsescu și l-am întrebat foarte franc, direct: „Știți sau nu știți despre asta?”.  Președintele a recunoscut că nu știa nimic, mi s-a părut surprins. Poate că era, poate că juca, nu știu, mi s-a părut surprins”, povestește Ungureanu. I-a cerut președintelui convocarea unei ședințe CSAT. În primă instanță, răspunsul a fost: „ Păi nu, vino la București să vedem, să vedem, hai să ne întâlnim, să vorbim”. Ulterior acest lucru s-a întâmplat, iar el alături de ministrul Finanțelor, Sebastian Vlădescu au votat împotriva luipremierului: „Atunci s-a compromis ce nu rămăsese compromis în relația cu Tăriceanu”.

Au urmat apoi momentele Revelionului Integrării, în care a fost acuzat că i-a furat invitații lui Tăriceanu pentru a-i duce la evenimentul lui Băsescu – „O ceremonie frumoasă care se transforma în parastas politic” – și cel al românilor arestați în Irak de americani după ce au fost surprinși fotografiindu-se pe tanc, „o chestiune de ordin consular care a ajuns ca informație scrisă în noiembrie 2006 la cabinetul prim-ministrului”.

„Undeva pe 2 februarie prevenit de câteva titluri din ziare, cum că MAE nu a răspuns cum se cuvine la situația celor doi din Irak, văd și o declarație a lui Tăriceanu că ministrul de Externe e de vină. Pun mâna pe telefon, au avut loc două discuții destul de aprinse, neplăcute, la capătul cărora l-am întrebat direct: „Tu vrei portofoliul meu de fapt. Ție ti se pare că portofoliul este neacoperit politic”. „Da, că te-ai vândut”. Asta cu vânzarea, pe mine mă enervează. Atunci i-am zis, bine, începând de mâine, patru, ai demisia mea”, povestește cum și-a încheiat mandatul de ministru de Externe.

Mandatul de premier și filmul sovietic

Președintele Traian Băsescu i-a cerut atunci să nu plece, tot el i-a propus ulterior funcția de șef al SIE, dar și pe cea de premier în 2012. „A existat un argument, o întrebare căreia nu-i poți face față ezitând. Și această întrebare este: „ești pregătit să faci tot ceea ce poți pentru țara ta, dacă politic circumstanța e întrunită?. Asta a fost întrebarea: ești pregătit pentru acest lucru?”, iar răspunsul lui Ungureanu a fost da, însă după o lămurire necesară, anume „raportul dintre noi, președinte-premier”. „Răspunsul a fost colaborăm instituțional” și a fost decisiv, susține Ungureanu. „Niciodată nu mi-a cerut cineva, de la președinte, care e cea mai înaltă magistratură, până la demnități de rang inferior, să-mi depășesc competențele pe care le aveam. De ce mi s-a întâmplat mie asta și altora nu, nu știu. Nu am fost pus niiodată în situația asta”, spune el.

Mandatul a fost însă unul neașteptat de scurt. Cu o noapte înainte de votul pe moțiunea de cenzură care a dărâmat guvernul la trei luni de la instalare a negociat și el, și președintele, iar după o noapte albă, când a urcat în mașina cu care a mers la Parlament, un singur lucru i-a trecut prin minte: „m-am gândit că voi avea prilejul că să dărâm moțiunea de cenzură”.

Ce a urmat însă, spune că aduce cu un „film sovietic”. „Au fost oameni care în sprijinul cărora m-am încrezut până în ultimul minut înaintea începerii ședinței, care s-au uitat în ochii mei și mi-au zis „interesul național o cere, suntem alături de tine”, dar ritos, dintr-un singur neuron. Scena următoare, ca într-un film sovietic, Emil Boc așezat pe o canapea în fața televizorului în care rulau imagini de la vot, și undeva clar apare diferența de patru voturi. L-am văzut pe Emil Boc, cu ochii umezi, își ia capul în mâini și suspină. Imaginea acea mi-a garantat onestitatea lui”, își amintește. A vorbit atunci și cu Traian Băsescu: „nu a fost vorba de consolare, asta e”.

„Sunt un om liber, n-am apetențe de sclav”

 Sunteți omul lui Traian Băsescu? „Nu sunt omul nimănui – vine fără timp de gândire răspunsul-  Ce însemnă să fii omul cuiva? Eu nu am fost niciodată omul cuiva, în primul rând pentru că știu câte parale fac, în al doilea rând pentru că sunt un om liber, n-am apetențe de sclav. Mi-e foarte bine așa cum sunt și nu consider că prin a deschide slugarnic ușa cuiva, ajungi să dormi mai bine seara. Omul cuiva nu sunt, sunt fiul părinților mei, sunt tatăl copilului meu, sunt ceea ce sunt pe seama profesorilor mei, dar nu mai mult de atât”.

Probabil de aceea în cea mai mare dificultate nu l-au pus oamenii politici, ci fiul său cu întrebarea „Ce este moartea și de ce?”.

În rest, mai vii rămân în memorie Alexandrina Ioniță, învățătoarea „cu o mare capacitate empatică, un substitut de mama”, „profesorul de chimie Ioan Martinuș care m-a convins să devin olimpic la chimie”, profesorul de franceză care făcea audiții din Joe Dassin la laboratorul de fonetică, dar și anii de liceu în care visa să fie un star rock, fiind basistul trupei Graphics. Tot atunci, în liceu și-a cunoscut și soția. „Ne-am reîntâlnit la finalul facultății. Prima întâlnire a fost pe stradă. Nu era un fan al trupei”

Inchide