Cum a rămas Parcul Operei în fundul gol

Trebuie să recunosc că, deși „resimt” un sentiment de simpatie față de Nicușor Dan, am senzația că pentru dumnealui democrația seamănă cu o bătrână șchioapă și cam surdă, pe care o poți convinge, la ocazii, să fie pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă.

Sunt convins că dacă ar fi cazul să-i sară în ajutor unei familii, căreia comunismul i-a confiscat casa și i-a demolat-o, iar ea, familia, nu se descurcă să reintre în posesia terenului, Nicușor Dan ar renunța la propriile probleme pentru a pune umărul la „reinstaurarea” dreptății.

Habar n-am de ce, în mintea sa, dreptatea nu arată la fel și în cazul Federației Române de Tenis. Adică Federația în discuție poate avea, legal, dreptul doar la o dreptate cu handicap?! Adică, dacă e federație și nu e om, legea e alta?! Dacă e instituție și nu strănută, nu merge la curve și nu bea bere cu băieții în Centrul Istoric e mai labilă?!

FLASH NEWS O nouă tragedie de tip Colectiv. Cel puțin 27 de morți și 18 răniți într-un incendiu izbucnit într-un pub din Bangkok

07:51

POLITICĂ Traian Băsescu afirmă că Ilie Bolojan nu a făcut nicio reformă. „Orice prost mărește taxe”

07:34

Să nu fi aflat Nicușor Dan că, din punct de vedere legal, FRT are aceleași drepturi juridice ca și domnia sa, ca mine, sau ca oricare alt român, să reintre în posesia proprietăților confiscate de regimul comunist?

De unde și până unde ideea că, dacă a fost tăiat un lăstăriș bolnăvicios, fără vlagă și fără viitor – și mă întreb cum ar fi putut fi altfel, câtă vreme vegetația mutantă a prins „rădăcini” în patul de piatră tasată și zgură, pe care nu l-au „demolat” trepădușii lui Ceaușescu, atunci când, în 1988-1989, din pupincurism, au hotărât să închidă Tenis Club București -, înseamnă că a fost defrișat „Parcul Operei”?!

Spre a restabili, în puține cuvinte, istoria Tenis-Club-ului bucureștean vom spune următoarele: baza a ceea ce se numea „Clubul de Tenis Doherty” a fost construită pe la mijlocul anilor 1920; numele i-a fost dat în amintirea și prețuirea fraților englezi, Laurie și Reggie, celebri în lumea tenisului, la începutul secolului XX; „zestrea” clubului se ridica la cinci terenuri de tenis, în zona Știrbei Vodă-Calea Plevnei; pe lângă acestea, clubul mai dispunea de un teren central, cu o tribună din lemn; prin 1960, „centralul” a fost demolat pentru a face loc altor două terenuri; în 1988, clubul a fost desființat, întrucât bulversa mintea dictatorului, care își admira capodopera – Casa Poporului – din balconul clădirii de vizavi – actual, „Casa Radio” – de unde avea să salute mulțimile ultimului 23 August prins în viață (1989); după 1990, zona respectivă a intrat în domeniul privat al statului; de câțiva ani, printr-un HG, terenul a revenit, de drept, Federației Române de Tenis, care va reconstrui, aici, 13 terenuri de tenis, vestiare, un hotel pentru sportivi, diverse alte acareturi.

N-aș vrea să aduc în discuție, în această istorie, aspecte, oarecum pidosnice, întâlnite în zona tânărului lăstăriș democratic, crescut în coasta Operei, deloc întâlnite în perioada efervescenței sportive a locului.

În consecință, nu văd niciun fel de impediment pentru care Federația Română de Tenis nu ar putea reface TCB pe vechiul amplasament, cu atât mai mult cu cât statul postdecembrist a închis și vândut mafiei imobiliare, cu meganesimțire și fără drept de apel, peste două treimi din bazele sportive ale Capitalei, potrivit unor declarații ale foștilor administratori. 

Întrebarea mea este, în acest context, cum de nu a observat Nicușor Dan, de-a lungul anilor, cum au dispărut „hălci” întregi din pădurile limitrofe Bucureștiului, pentru a face loc nenumăratelor „rezidențiale de lux”?!

Să nu fi văzut pădurea de blocuri din cauza copacilor rămași să moară în picioare?!