• Publicat:
  • Actualizat:
Reportaj

EI MERITĂ ROMÂNIA. Manuel Radu, preotul care la 36 de ani crește copiii săraci din Urlați: „Am vrut să cer eu, nu ei. Așa am devenit cerșetorul copiilor”. REPORTAJ VIDEO

Costel Pîrnău, timișoreanul care zidește case cu o singură mână, deși are picioarele și un braț lipsă, a fost primul român cu a cărui poveste gândul a demarat campania EI MERITĂ ROMÂNIA. Zidarul care ridică case, reclădindu-se pe sine, și odată cu el ne dă putere tuturor celor care i-am citit povestea, a devenit exemplu pentru mii de români.

În nici 24 de ore de când pe site-ul gândul a fost publicat video reportajul cu timișoreanul de 37 de ani, peste 53.000 de oameni au vizualizat materialul. Cei mai mulți dintre ei l-au considerat pe Costel Pîrnău un exemplu. Un model. El dă speranță că-n țara asta curajul, dăruirea munca, muzica, iubirea pot transforma un vis într-o realitate.

În această seară, gândul vă prezintă un alt luptător. Pe Manuel Radu, un preot din Urlați, Prahova, care și-a deschis ușa casei pentru 25 de suflete. Suflete de copii săraci, trăitori într-un vechi cartier cu nume predestinat la sărăcie, Mărunțiș.

Vă invităm să-l cunoașteți.


Când urci dinspre Urlați, pe șoseaua șerpuită, până în fostul cartier Mărunțiș, auzi din strada Valea Crângului zvon colorat de glasuri de copii.

„Eu, eu vreau în leagăn. Vreau cu fratele meu!”, țipă un micuț îmbrăcat în pantaloni cu multe buzunare și o claie blondă, zulufată pe cap. „Ba eu mă dau, tu du-te dincolo, că alea-s pentru băieți!”, îi răspunde o codană brunetă și prefăcut-supărată.

Alți șapte-opt copii strigă și fac galerie împrejurul celor doi, cu toții hârjonindu-se printre leagănele și toboganele „înflorite” într-un părculeț frumos colorat dintr-o curte îngrijită.

Copiii fac pauze de joacă in timpul lecțiilor

La o privire neatentă, locul pare o grădiniță curată și cochetă. Doar că, deasupra ușii, scrie mare: „Așezământul Bucuria Ajutorului”. Un fel de „țară a minunilor” pentru 25 de copii nevoiași, de care se îngrijește, de câțiva ani, preotul Manuel Radu.

„Cerșetorul copiilor”

Părintele, îmbrăcat „civil”, e și el în curte; descărcă alimente dintr-o dubiță albă, de firmă – apă și pâine. E un tânăr sprinten, cu privire deschisă și zâmbitoare și crede cu tărie că menirea unui preot cu vocație este grija față de oamenii din comunitatea sa.

În urmă cu zece ani, când a venit în Mărunțiș, s-a supărat tare văzându-i pe copii cerșind. „La început le dădeam mâncare și ceva bani. Pe urmă mi-am dat seama că nu-i ajuți cu 10 lei pe zi, pentru că ei tot pe stradă stau. Și atunci, m-am gândit că e mai bine să „cerșesc” eu pentru ei, la porți mai înalte. Să mă fac eu cerșetorul copiilor”, ne spune preotul zâmbind.

Preotul Manuel Radu spune că el este cerșetorul copiilor

Zis și făcut. La puțin timp, părintele a înființat o fundație pentru a-i putea ajuta pe toți copiii cu probleme sociale, săraci și cu risc de abandon școlar din oraș. A reamenajat fosta casă parohială, retrocedată bisericii după revoluție, a renovat-o, a dichisit-o cu tot ce-i trebuie, a modernizat-o. Acum, fostele săli de ședință au devenit clase pentru copii.

25 de copii salvați

25 de micuți vin, zilnic, la așezământ, în două schimburi: fie înainte de ore – cei care învață după-amiază, de la 10 la 13 -, fie după – cei mici, care învață dimineața și stau la centru de la 13 până la 16.

În cele trei ore pe care le petrec la așezământ, copiii mănâncă, se joacă, își fac temele și învață tot felul de lucruri noi.

„La început le dădeam o masă caldă, sâmbăta. Cu timpul m-am convins, însă, că necesitățile lor erau mult mai mari. Așa că am hotărât să dăm zilnic pachețele cu mâncare, la 50 de copii”, povestește Manuel.

Cu toate astea, nu avea siguranța că micuții merg la școală ori la grădiniță. În consecință, a înființat fundația „Bucuria Ajutorului”, prin care îi ajuta să nu abandoneze. „Am selectat câteva cazuri, cu situație foarte grea acasă. Ei sunt copiii care vin aici zilnic”, spune preotul.

Copiilor le place să deseneze în foișorul din curte

„Nu sunt vinovați, bieții copii, că s-au născut în sărăcie”, mai spune el. Pentru asta s-a hotărât să merge la cei cu bani, la firme, la oameni de afaceri; să le bată la ușă și să le povestească despre viața „copiilor lui” de la fundație, să încerce să obțină pentru ei produse, poate donații, diverse sponsorizări.

O familie de preoți

Părintele are doar 36 de ani. E născut la Ciorani, o comună apropiată de Urlați, în care mai slujește, încă, tatăl său. Fiu de preot, ai putea crede că Radu Manuel avea să fie sigur, încă de mic, de intrarea sa în biserică. Nici vorbă. „Când a trebuit să plec la examen, la seminar, m-am urcat pe casă și am stat acolo până seara. Nu voiam în ruptul capului să mă duc. Eu mă visam aviator dar, în cele din urmă, tot la seminar am ajuns. Așa a vrut Dumnezeu”, își amintește el.

În fiecare zi, Ligia, soția sa – „doamna preoteasă”, cum îi spun prichindeii – e alături de preot și de copii. Cei doi sunt împreună încă din timpul facultății, de peste 12 ani. „Ea era studentă la ASE și în fiecare duminică venea la biserică. Mie imi plăcea să cânt la slujbă. Acolo ne-am întâlnit, ne-am plăcut și de atunci suntem împreună”, își amintește preotul. Au copii mari, deja.

Ligia Radu, soția preotului, are grijă de cei 25 de copii

„Curtea parohială”

După ce a făcut rost de ceva bani din donații și sponsorizări, părintele a terminat de renovat casa și a trecut la nivelul următor: curtea și grădina.

A amenjat un parc de joacă modern, un foișor pentru piesele de teatru destinate copiilor și chiar o livadă pe care o îngrijește împreună cu micuții. „Fiecare dintre ei este tutorele unui pom fructifer de care „răspunde”. Îl udă, îl îngrijește. E drept că ne mai dau și părinții câte o mână de ajutor”, povestește Manuel.

Copiii au câte un copac în grijă

Lupta cu abandonul școlar

Obișnuit cu satul și cu nevoile enoriașilor, părintele s-a gândit să-i ajute măcar pe copii. „Când am venit aici aș fi vrut ca biserica să fie plină de oameni. Enoriașii mei, mulți puțini, cum erau ei, să vină la biserică.

Dar n-a fost așa, iar pe adulți n-ai cum să-i mai schimbi. Așa că m-am gândit la viitor. Pe copii cu siguranță îi puteam ajuta să crească mai luminos, să nu abandoneze școala. La urma urmei, exact ăsta e rolul fundației – să lupte împotriva abandonului școlar”.

Părintele are perfectă dreptate. Ultimul raport privind starea învățământului preuniversitar din România arată că rata abandonului școlar pentru învățământul obligatoriu este de aproximativ 3,7%. Dintre copiii care abandonează școala 1,5% provin din ciclul primar și gimnazial, iar 2,2% de la liceu. Mai exact, 92.000 de elevi dintr-un total de 2,3 milioane, câți sunt în învățământul obligatoriu, renunță la școală din cauza sărăciei.

Lumea copiilor

„Pentru noi e foarte bine aici. Mâncăm, ne jucăm și ne facem lecțiile”, spune Carmen, o fetiță de 13 ani, decana de vârstă în grupul copiilor de la așezământ. Cu toții, sunt șapte frați, dintre care cinci vin zilnic la centru. Când nu vin, au grijă de treburile gospodăriei ori ies călare pe câmp.

„Au doi cai acasă, iar ea este foarte curajoasă. Are grijă de frații ei și de gospodărie. Pe lângă toate învață și foarte bine.”, o laudă doamna Geta.

„Pentru cei mai sârguincioși avem pregătite diverse premii dulci”, adaugă Ligia, destul de tare încât să fie auzită de copii, prea absorbiți de jocul pe calculator.

„Trebuie să vă spun că avem profesor de informatică și de engleză. O dată pe lună vine la noi și un psiholog” spune ea.

Premianta zilei e Ștefania, care tocmai a luat „foarte bine” la română. Deși învață excelent, paradoxal, fetița are una dintre cele mai proaste situații familiale.

Casa de la capătul lumii

Casa în care locuiește Ștefania împreună cu părinții, sora și nepoții ei, e aproape o ruină. Acoperișul are tabla spartă și ruginită, geamurile într-o rână, ușa ieșită din balamale. Prin găurile acoperișului plouă pe ziduri, coșcovindu-le. În spate, pe un hol, alte două camere. Una singură e locuibilă, iar acolo se înghesuie șase persoane.
Înăuntru e cald. Miroase a fum și a mâncare gătită.

„Stăm aici toți șase: eu, cu fetele, Ștefania și încă o soră mai mare de-a ei, care a fost căsătorită la Urlați, da’ s-a despărțit de barbat-su și a venit aci, la mine, cu doi copii. Și mai e și bărbatul meu, pe care nu-l prea vedem”. Ca o scuză, Elena, mama Ștefaniei, spune că face tot ce-i stă în putință, ca să mențină o viață de familie, cât de cât normală.

„Ce să fac?! Mă duc cu ziua pe unde găsesc treabă de făcut. Muncesc cât pot pentru 30 de lei pe zi. Da, măcar, să avem cu ce lua de mâncare. Dacă n-ar fi fost părintele, eram nenorocită cu fata. Cum mă descurcam eu, cum se descurca ea? se întreabă, aproape disperată, femeia

Primăria, mulțumită de sine

La Primărie e lume puțină. Altfel, mulțumită de „lucrarea” părintelui, la care nu contribuie cu aproape nimic. „Din punct de vedere legislativ nu putem să ajutăm financiar fundația; nu sunt prevăzuți bani la buget pentru asta. Noi facem doar serviciile care țin de noi: mai punem un stâlp de iluminat, mai aprindem un bec, mai facem o vidanjă la WC. Și mai punem și noi câte-o vorbă bună pe la oamenii noștri…”, spune Lazăr Stan, viceprimarul din Urlați, cu o vagă urmă de mulțumire în glas.

 

 

 

Inchide