Olivian Vașcu și Crina Vîlcu, doi învățători care au înțeles să-și facă meseria din pasiune: „De la copii înveți să fii mai bun. Mulțumirea vine de la ei”

Pe Olivian Vașcu și pe Crina Vîlcu i-am întâlnit în Breasta, sat aflat la puțin peste 40 de kilometri de Craiova. La școala la care sunt învățători de aproape 12 ani învață 550 de elevi. Mulți dintre ei fac zi de zi naveta din satele vecine.

Cu drumul zilnic sunt obișnuiți și cei doi învățători, mai ales că încă de la debutul lor în învățământ, în urmă cu 25-30 de ani, au predat la școli din mediul rural. Nu s-au plâns niciodată că banii de transport nu le sunt decontați, că au rămas împotmoliți în zăpadă sau că trebuie să-și cumpere singuri cretă și burete. „Trebuie să recunoaștem, sunt alți profesori care trebuie să parcurgă distanțe și mai mari, drumuri și mai grele, pentru a ajunge la școală. Și o fac!”, admite învățătoarea. „Am trecut și prin greutăți, nu ne-am plâns. Strângi din dinți și mergi mai departe. Mulțumirea vine de la ei”, adaugă colegul ei, arătând cu degetul către cele două fetițe care stau și desenează alături, la o masă.

Ne aflăm în sala anexă a școlii, care găzduiește activitățile clubului de voluntari „Micii Salvatori”. Pereții sunt tapetați cu desenele copiilor, pe câteva rafturi stau așezate picturile pe sticlă realizate cu migală sub supravegherea celor doi învățători, iar într-o cutie sunt câteva păpuși lucrate manual. Pe peretele din spate, două coli mari, rămase afișate de la cursul de „Antreprenoriat social”, dezvăluie dorințele puștilor care sâmbătă de sâmbătă vin la club: să avem canalizare, gaze, să reducem poluarea.

ANALIZĂ Mureșan vs. Veștea. Duelul Guvernelor care au picat la votul de învestire. Câte voturi a primit fiecare premier desemnat din partea grupurilor parlamentare

16:11

ANUNȚ Rudele lui Patrick André de Hillerin caută familii adoptive pentru cățeii regretatul jurnalist

16:08

„La club vin copii de toate vârstele: începând cu clasa pregătitoare și chiar până la 16 ani. În fiecare weekend ne întâlnim aici”, povestește domnul Vașcu. „La început discutăm puțin despre ce a mai făcut fiecare dintre noi, apoi ne apucăm de lucru: pictăm, îi învățăm diverse meșteșuguri, vorbim despre probleme comunității pe care ei le identifică”, adaugă el. Admite însă că toate acestea poate că n-ar fi fost posibile fără sprijinul oferit de fundația World Vision.

„Noi și înainte făceam tot felul de activități, dar ei ne-au ajutat mult. La început veneau cu alimente, hăinuțe, rechizite pentru copii. Au început să ne școlească, să ne învețe să facem proiecte. Așa am observat noi că prin proiecte puteam să câștigăm mai mult decât ceea ce ne ofereau ei”, spune învățătorul.

Foto: Ana Moțăteanu//World Vision România

Și totuși, fundația ajută multe comunități, multe școli din România, dar răspunsul și implicarea cadrelor didactice nu este mereu acesta, spun reprezentanții World Vision. Cei doi învățători sunt printre puținii care au decis să facă mai mult pentru copiii pe care îi întâlnesc zi de zi la școală. Fără să se plângă din cauza navetei, fără să aștepte să fie plătiți și uitând de oboseală, în fiecare weekend sunt prezenți la club.

„Păi când ne întreabă copiii Domnul învățător, când mai venim la club?> sau e facem sâmbătă la club?>, ce poți să le zici? Poți să spui că tu nu vii, că ai o zi nefastă?”, se întreabă retoric domnul Vașcu. „Copiii sunt mai importanți, părinții sunt o cauză pierdută. Ei sunt lutul acela moale pe care poți să-l modelezi, părinții sunt deja cărămidă. Dai cu ea, nu se sparge”, adaugă el. „La început, când am invitat unii părinți să vină la activitățile noastre, știți ce ne-au spus? Păi ce ne dați?>„, explică învățătorul. „Trebuie să educi și copii și părinții, iar cel mai greu este cu părinții. Se întâmplă uneori ca, într-o secundă, tot ceea ce faci la școală să se distrugă acasă”, completează colega sa.

„Noi am poreclit-o pe Crina Doamna Bitang„

Pe lângă weekendurile petrecute alături de copii, Crina Vîlcu rămâne de două ori pe săptămână la școală, după ore, pentru a le antrena pe fetițele din grupele de dans sportiv și gimnastică.

„Eu termin cursurile cu clasa mea la 11:30″, povestește ea. „Dar mai rămân o oră și jumătate sau două pentru a repeta cu fetele. În sala mea de clasă nu mai învață alți elevi mai mari după-amiaza, așa că rămânem acolo”.

Grupele sunt pe categorii de vârstă. Au participat la diverse competiții și au câștigat de multe ori în fața celor care se mândresc într-un fel că „sunt de la oraș”. „Au dansat la mall, au dansat de Ziua Copiilor cu Autism… Noi am poreclit-o pe Crina Doamna Bitang„, spune domnul învățător cu zâmbetul pe buze.

Răsplata cea mai mare pentru toate acestea nu este materială. Recunoștința este altfel: „Vin acum la noi copii, foști elevi, și ne strâng în brațe. Sunt alții care, deși au terminat școala și sunt acum la liceu, se întorc aici, la club”, poveștește învățătoarea. „Aș vrea să-i văd măcar pe câțiva dintre ei, nu dascăli, ci în posturile acelea de conducere din care pot să facă schimbări. Mi-aș dori ca într-o zi ei să fie cei care iau decizii”, adaugă ea.

Foto: Ana Moțăteanu//World Vision România

Lipsa de respect pe care autoritățile o arată acum față de cadrele didactice îi întristează pe cei doi învățători. De altfel, cazul învățătoarei Blându, care a aruncat o pată neagră asupra întregului sistem, i-a mâhnit și i-a revoltat deopotrivă.

„Nu putem să băgăm toată lumea în aceeași oală. E adevărat, doamna aceea nu merită titlul de dascăl, dar mie îmi era jenă după ce am văzut cazul ei să mai spun că sunt învățătoare”, mărturisește doamna Vîlcu. „Dar acea femeie s-a denigrat pe ea. Eu nu m-am simțit denigrată de ea, cât m-am simțit denigrată de ceilalți care au comentat și au analizat situația și care n-aveau niciun drept să ne facă pe toți șpăgari„.

„Oare nu mai există altfel de dascăli?”, completează învățătorul aruncând priviri tăioase. „Nu negăm faptul că a greșit, dar nu poți să pui eticheta pe întreg sistemul. Pe mine asta mă doare! Dar mulțumirea o avem de la ei”, continuă el, arătând din nou către fetița care ne privea pe sub sprâncene, prefăcându-se doar că desenează. „Mă întreabă acum două săptămâni un copil: domnul învățător, v-am spus vreodată că vă iubim? Te umpli de bucurie”.

„Când tu ai 50 de ani și o mogâldeață îți spune Doamna, ce frumoasă ești!, cum să nu-ți fie drag?”

La fel de mișcat a fost domnul Vașcu și când în primii ani de catedră făcea naveta într-un alt sat, mai îndepărtat. „Dădeam atunci toți banii pe combustibil. Și când m-am dus acolo, în sat, m-a întrebat cineva Și cât stați aici, la noi, o săptămână, două?>. Le-am spus Oameni buni, am venit să stau tot anul. Stau cât e nevoie!> Îmi vine să plâng și acum când mă gândesc că erau bătrâne și bătrâni care îmi ziceau Sărut mâna, domnul învățător!> Își ridicau pălăria în fața mea. Nici nu-mi venea să cred, era ca în basme.”

Foto: Ana Moțăteanu//World Vision România

Foto: Ana Moțăteanu//World Vision România

Uneori însă, rolurile se inversează, iar copii sunt cei care oferă lecții celor mari. Membrii clubului de voluntari „Micii Salvatori” lucrează acum la o serie de mărțișoare care, odată vândute, îi vor face Paștele mai frumos unei colege de-ale lor. Fetița a suferit arsuri pe mai multe porțiuni din corp după ce butelia din bucătărie a explodat.

„Este vorba chiar de o elevă din clasa mea. Mama ei a salvat-o aproape cu prețul vieții, dar tot are arsuri. A suferit mici operații dar trebuie să mai aștepte un pic, apoi vor urma altele”, explică învățătoarea. „Iar copii de la club s-au gândit să facem mărțișoare și să le vindem, iar cu banii să o ajutăm pe fetiță. Să știți că multe astfel de inițiative vin din partea lor.”

„De la copii înveți să fii mai bun”, spune domnul Vașcu. „Înveți să lași greutățile deoparate, iar când intri pe ușa clasei ești doar pentru ei, cu toate bunele și relele tale. Ce-am învățat eu de la ei este că merită să-ți faci meseria. Mai uiți că îți patinează mașina în zăpadă și nu poți să vii, că la prima oră nu a mers centrala și ți-au înghețat mâinile, dar la a doua oră s-a încălzit și a fost bine… Te motivează altceva, nu confortul material”, adaugă el.

„Iar eu învăț să mă joc”, recunoaște doamna Vîlcu. „Copiii mă învață să încerc să nu mai fiu rea. Când îi văd că zâmbesc așa, încerc și eu să mă descotorosesc de griji și de probleme. Când tu ai 50 de ani și o mogâldeață îți spune Doamna, ce frumoasă ești!, cum să nu-ți fie drag? Uiți de tot.”