EDIȚIE SPECIALĂ ȘTIRILE PROTV DE 1 DECEMBRIE. Povestea a doua generații de oșeni și visurile lor complet diferite

Pe parcursul întregii zile de 1 decembrie, Știrile ProTV au prezentat poveștile impresionate ale unor români deosebiți din străinătate în cadrul campaniei „Eu fac România”, care marchează și 18 ani de la înființarea postului ProTV.

Iată una dintre ele. De-a lungul ultimilor 18 ani, Știrile ProTV au urmărit fenomenul migrației masive a românilor, iar azi fac o radiografie a noii generații. Ne-am întrebat dacă de pilda, oșenii tineri, un studiu de caz aparte cu oameni harnici și cinstiți, sunt mai mult francezi sau tot români.

I-am descoperit că privesc viața diametral opus față de părinți: se feresc de munca fizică, nu vor să construiască vile, să facă economii, ci vor să se bucure altfel de viață. Să facă ce le place, să câștige din talentele pe care le au. Și mai ales, spre deosebire de părinții lor care nu se îndură să lase Occidentul, tinerii-hibrizi între cele două țări se visează acasă. În România, de care de fapt nu s-au despărțit niciodată.

CINE SUNT ASTĂZI FELICIAN ȘI PETRICĂ, DOUĂ NUME ALE GENERAȚIEI „TU ȘTII CE MAI FACE COPILUL TĂU?”

Felician și Petrică. Felician și Patrick, pe numele lor franțuzești, sunt veri primari. Copii de oșeni, crescuți de bunici în satele României.

Astăzi, ajunși domni în capitala Franței. Unul lucrează într-o bancă franceză, celalalt e consultant în amenajări interioare, ei, împreună, fac parte din generația „Tu știi ce mai face copilul tău?”, rămași cu bunicii, după ce părinții lor au plecat la muncă, în străinătate. Și sunt hotărâți să știe ce vor face pruncii lor.

Patrick: Eu l-am văzut pe tata prima dată la 10 ani.
Amalia: Cum de n-a venit niciodată în cei 10 ani?
Patrick: Pai atunci nu se putea.
Felician: Când era o nuntî-n sat ne filmau, toți copii trebuiau să fie pe casetă, să ajungă la Paris, trimiteau și ei.
Patrick: Când am venit prima dată era cu viza, el a venit după mine, noroc că nu era multă lume pe stradă, dar eu mă gândeam „cum o să-l recunosc, cine o să fie tata, norocul meu e care singurul om pe strada și m-am gandit, ăsta trebuie să fie tata?”
Felician: Taică-miu, cand eram mic era în Israel și-mi trimitea scrisori. Eu o puneam pe mama să-mi citească de câteva ori pe zi scrisoarea aia. Un francez n-ar concepe, nici părinții n-ar mai concepe să trăiască altundeva. Când a plecat maică-mea în 96, am plâns vreo două zile, mi-era așa de greu, mi-era super-nașpa, aveam o poză și-acum când mă uit la ea îmi vine să plâng, dar după aia îți trece, iți trimite cadouri.
Patrick: Atâta ciocolată am mâncat că mi s-au stricat toți dinții.

Pe tatăl lui Felician l-am gasit și în 2006, apoi în 2010, pe șantier, la Paris. Muncea 12-14 ore pe zi.

Asta făceau în anii trecuți primii oșeni ajunși la Paris. Sate întregi au migrat în Franța, la muncă grea. Ridicau case, puneau gresie și faianță, zugrăveau pereți, făceau tot ce cerea un șantier modern. Își rupeau spatele cu munca.

Părinti la fara frecvență, cunoscuți de cei mici de pe casete și din poze, credeau că strainătatea e doar o paranteză în viețile lor și trăiau cu dorul a tot ce era românesc.

„Păi ăștia, dom’le, mai rasiști ca francezii nu-i nimeni. Să mă scuze, că le spun pe vorbe, păi ăștia au o invidie pe oameni, mortală. Dar n-ar trebui să aibă. Că la noi, când vine un francez eu nu am mâncat, am mâncat ce a ramas după el. Aici, hai, mai, să fim serioși. Nu-ți dă nimeni mă”, spunea tatăl lui Felician, Grigore.

„PARINȚII NOȘTRI AU VENIT CU UN SCOP, SĂ FACĂ BANI. NOI AM VENIT SĂ TRĂIM”

Astăzi, Felician, fiul lui Grigore, este chiar el pe jumătate francez. Are 24 de ani, din care doar jumătate trăiți în România. Locuiește în centrul Parisului, exact lângă zona pietonală, cu soția.

Felician: E mic, e franțuzesc.
Amalia Enache: Păi e la Paris, nu în Țara Oașului
Felician: Dar e mai șarmant decât în Țara Oașului, noi l-am restaurat, biroul dintr-o mașină de cusut și bibliotecă am făcut-o din cutii de vin.
Amalia Enache: Va ajunge spațiul ăsta?
Felician: Pentru noi e perfect.
Amalia Enache: Vreau să știu dacă e pisică românească.
Felician: Da, românească, din sat de la noi. Rasă pură oșenească, manâncă numai brânză, slănină și ceapă.

Pe Raluca a cunoscut-o în Oaș, a invitat-o la Paris, iar la a doua ei vizită a cerut-o de soție.

„Mereu știam că o să am o soție româncă.”, spune Felician.

„În clipa de față studiez limba și mai încolo o să fac un curs. Îmi place mult să gătesc, dar și moda, nu m-am hotărât.”, spune Raluca Mois.

„E altă generație, mult mai integrată, alte planuri, cunoaștem altfel de oameni, cunoaștem o altă calitate a vieții. Ei au venit cu un scop, să facă bani. Noi am venit cu un alt scop, să trăim. Noi trăim acum, nu am venit cu un scop să strângem bani, altfel nu stăteam așa. E un stil de viață adaptat și gata, suntem aici”, spune Felician.

Amalia Enache: Părinții s-au chinuit să facă niște case mari acolo
Raluca: Era și este visul lor.
Felician: E prea mult.
Raluca: Pe noi nu ne mai atrage.

Felician avea 12 ani când a ajuns în sfârsit acolo unde părinții lui plecaseră de câțiva ani, în capitala franceză.

„E diferență de cultură, totul e diferit. Satul nostru e lângă Ucraina, dacă te uiți pe hartă, e ultimul sat din România și pe urmă să ajungi direct în vestul Europei, într-o metropolă cu 11 milioane de locuitori, la școală în primul an eram 8 naționalități. Era prima dată când vedeam un srilankez care încerca să-mi spună ceva în srilankeza și nu înțelegeam. Sau un arab. Sau chinez. Era un șoc de culturi, dar la 12 ani te obișnuiesti, ești un copil”, spune Felician.

Oșeanul integrat între atatea feluri de oameni a reușit să ajungă să fie admis la Sorbona, dar după 2 ani a renunțat ca să-și pornească propria afacere.

Amalia Enache: De ce te-ai dus la Sorbona?
Felician: Era eco-gestion, taică-meu era antrepreneur, era moștenirea asta așa de a dirija, de a face, de a conduce.
Amalia Enache: Ți-a lăsat moștenirea asta?
Felician: Cumva, în ADN.

Felician a vrut altfel de viață.

Felician: Fac un fel de consultanță în care nu mă prea implic eu, îi iau și dau mai departe.
Amalia Enache: Și tatăl tău?
Felician: El era mai implicat, el era entrepreneur, era pe șantier, eu sunt mai retras. E mult mai ușor. Câștig 3.000 – 3.500, dar e suficient. Nu vreau mai mult, implică mai multe chestii.

Și el amenajeaza spații, lucrează tot cu oșeni, dar îi întoarce la ce erau înainte de imigrare: meșteșugari. Și nu pune mâna la munca de șantier, ci doar caută idei și clienți.

„Sunt specializat pe consultanță, dar ce înseamnă. În Paris toată lumea știe că nu e spațiu destul, costă fiecare metru patrat, costă între 7.000 și 12 mii de euro și sunt specializat în amenajarea spațiilor mega-mici, în crearea unui confort în spațiile alea mici și sunt specializat în chestii artizanale. Le propun unor români servicii aici pe baza la ceea ce știu ei să facă în România. Și ajung să facem niște chestii extraordinare.”, spune Felician.

Una din lucrările extraordinare l-a făcut să rămână prieten pe viață cu clienta lui braziliancă.

„Cu Felician e foarte ușor să lucrezi. Când eu am o idee, el o completează. Așa a fost cu lemnul, eu am zic să-l puneam într-un sens și el a zic „nu, peste tot” Să mixăm.”, spune Leonora Hermes Luiz.

Amalia Enache: O sa faci asta vreodată in Țara Oașului?
Felician: Nu știu, poate în 10 -15 ani sau la mine acasă. Se pune mai mult baza pe chestii de valoare, o bucătărie super-scumpă, nu se gândesc să recicleze, nu e nevoie să importăm toți bucătarii din Italia, nu ai nevoie decât de imaginație și de o mână de lucru bună.

CUM S-A REÎNTÂLNIT FELICIAN CU FAMILIA CARE L-A LĂSAT SINGUR CU BUNICA ÎN ROMÂNIA

Pe părinții lui adevărați îi găsim tot trebăluind, în casa lor dintr-o suburbie a Parisului. Felician are încă o surioară, cu 20 de ani mai mică decât el. Născută în Franța, pentru Manuela România e un loc de vacanță, iar româna e limba cu care parinții o sâcâie din când în când.

Românii de la Paris care au pierdut copilăria primilor născuți își dau rând pe rând o nouă șansă să fie părinți.

„După mine, sunt cel puțin 20, 30 de familii care au mai făcut un copil. Este un fenomen. Eu când i-am avut pe ei eram în Israel, efectiv nu i-am prea văzut, eram prea tânăr ca să-i văd când cresc. Ne-am bucurat copilărește, la distanță. dar pe asta…”, spune tatăl lui Felician.

Și alegerile lui Felician i-au mâncat din zile, deși băiatul se intreține singur, e însurat și pe drumul lui. Când baiatul a renunțat la Sorbona să facă afaceri cam ca ale lui, tatăl și-a văzut un mare vis năruit.

„Eu l-am înțeles tot timpul când a vrut să facă ceva, atunci nu l-am înțeles când n-o vrut să facă ceva. L-am trimes la școală și am zis mie nu-mi trebuie bani, dar să-ți termini facultatea, iți promit că iți cumpăr birou pe Paris.”

În schimb, mândră nevoie mare este cea care l-a crescut, bunica, astăzi și ea mutată la Paris.

Tot bine o îngrijește, tot cu gogoși românești, nu cu croissant, și pe nepoata cea mică.

Amalia Enache: V-ați fi gândit că o să ajungeți și dumneavoastră aici?
Bunica: Niciodată.
Amalia: Dar că vă face încă o nepoată?
Bunica: Nici asta n-am așteptat, da-s bucuroasă că m-au scos și pe mine de acolo și-am venit la Paris. Și nu s-ar putea sta acasă fără ei. Să gătesc la un om? Eu gătesc, eu mănânc?
Amalia: Cum a fost viața dumneavoastră?
Bunica: Prea frumoasă n-a fost, la 30 de ani am rămas singură, dar totuși am fost mai tare, am răzbit.

Între bunica care îi face acum gogoși la Paris și sora cea mică ce vorbește greu românește, Felician se recunoaște el însuși hibrid: și român, și francez.

„Nu ne vedem în viitor în Franța, deși îmi place”, spune Raluca.

„O să ne întoarcem într-o zi, când vom fi pregătiți, când vom fi siguri că ne vom descurca acolo”, spune Felician.

În ultimii 10 ani am filmat de mai multe ori revoluția imigranților oșeni aici la Paris, o comunitate de mii de oameni. Noua generație, cei care au 18, peste 20 de ani, sunt primii pe care, așa, de pe scuter îi descoper că sunt primii care iși dau șansa să vadă Parisul, Franța, lumea în care trăiesc. Și totuși, și ei visează să se întoarcă în România.

Citiți toate poveștile AICI