MOTIVARE INCREDIBILĂ a judecătorului care a decis ca TORȚIONARUL disidentului Ursu să NU FIE ANCHETAT: „Opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă. Și-a făcut concediile în străinătate, a fost privilegiat”

Judecătorul militar colonel Gabriel Gunescu și-a motivat sentința din octombrie 2013, prin care a respins solicitarea ca maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, coordonatorul anchetei la care a fost supus disidentul Gheorghe Ursu până în 1985, să fie anchetat de procurori pentru moartea disidentului. Procurorii au respins sistematic, în ultimii ani, plângerile penale ale fiului lui Ursu, Andrei, motivând fie că infracțiunea nu există, fie că fapta s-a prescris – omor calificat sau crime împotriva umanității. Colonelul Gabriel Gunescu a menținut toate aceste decizii, aducând însă în plus niște motivări deosebite prin conținutul lor.

Astfel, judecătorul militar arată, în motivarea sentinței sale, că nu se poate pune problema unei crime împotriva umanității în cazul morții disidentului Gheorghe Ursu, din mai multe motive. Unul dintre acestea este că „această exterminare sistematică trebuia să fie făcută din motive politice”.

„Or, în speță, este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat ‘dizident politic”. Într-adevăr este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a țării era o adevărată raritate, fiind făcută numai de anumiți cetățeni și sub un control strict, raportând la organele de securitate orice mișcare, etc. De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuși cei care urmau să părăsească definitiv țara, precum și rudele acestora; pe de altă parte, celor plecați ilegal, li se confiscau proprietățile, cei care plecau legal erau obligați să ‘vândă” statului comunist, la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietățile deținute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligați să le răscumpere și să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci neclaificate pentru a-și câștiga mijloacele de existență. În aceste condiții însă, victima, care avea un fiu stabilit legal și definitiv în SUA, nu numai că nu a fost dată afară de la serviciu, dar a și făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, țară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicție cu situațiile descrise mai sus, valabile pentru toți românii de rând. (…) După cum am arătat, ‘opoziția” victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim„, arată colonelul Gabriel Gunescu, în motivarea sentinței sale, făcând referire la perioada din tinerețea lui Gheorghe Ursu, când acesta a fost membru al Partidului Comunist Român.

Magistratul militar nu precizează sursele pe care se bazează când face aceste afirmații referitoare la concediile lui Gheorghe Ursu și nici cele despre practicile regimului comunist față de cei cu rude în străinătate.

CITEȘTE AICI MOTIVAREA INTEGRALĂ A DECIZIEI TRIBUNALULUI MILITAR

Crime împotriva umanității: când naufragiații sau Crucea Roșie cad în mâinile unei puteri militare

Judecătorul Gabriel Gunescu dă o interpretare cel puțin interesantă și infracțiunii de crimă împotriva umanității, în motivarea sentinței sale. Astfel, el susține că „subiectul pasiv al acestor infracțiuni trebuie să fie calificat, legiuitorul referindu-se generic la grupuri de persoane căzute în puterea adversarului, cum ar fi naufragiații, personalul sanitar al Crucii Roșii. Or, din definiția dată de legiuitor, rezultă clar că aceste infracțiuni presupun, ca situație premisă, existența unei puteri militare (străine sau nu), care administrează un anumit teritoriu la un moment dat. În speță, nu se pune această problemă”.

Gunescu menționează practica Înaltei Curți de Casație și Justiție de a cerceta unele persoane din regimul comunist la nivelul anilor 1950, pentru crime împotriva umanității. Însă, crede Gunescu, nu este cazul pentru maiorul de Securitate Marin Pârvulescu.

„Spre deosebire de anii 1948-1960, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului„, consideră judecătorul militar, care susține că infracțiunea căreia i-a căzut victimă Gheorghe Ursu este omorul calificat, iar pentru aceasta au fost deja pedepsite alte persoane – Marian Clită (infractor care l-a bătut în arest pe Ursu) și ofițerii de Miliție Mihail Creangă și Tudor Stănică.

Colonelul Gabriel Gunescu s-a mai pronunțat o dată cu privire la acest caz, însă pe o altă cerere. Și atunci, ca și acum, el a nu a fost de acord cu desființarea soluției de neîncepere a urmăririi penale în cazul lui Marin Pârvulescu, soluție dată de un procuror militar. De data aceasta, el s-a pronunțat pe o decizie de NUP dată de un procuror civil. Gunescu a solicitat recuzarea de la judecarea acestui dosar, pentru a nu se considera că se pronunță de două ori pe aceeași cauză, însă superiorul său ierarhic i-a respins cererea.

Reacția fiului disidentului Ursu: „Cea mai abjectă sentință din istoria acestui caz”

Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, consideră că motivarea sentinței dată de judecătorul Gabriel Gunescu este „cea mai abjectă sentință din istoria acestui caz”. Andrei Ursu a înaintat plângeri la Consiliul Superior al Magistraturii, la Parchetul General, ministrului Justiției și președintelui Traian Băsescu.

În plângerea adresată CSM, Andrei Ursu îl acuză pe judecătorul Gabriel Gunescu de „gravă neglijență și rea credință”, arătând că acesta a îmbrățișat chiar teoriile Securității despre disidentul Gheorghe Ursu.

Despre „concediile” lui Ursu în Europa, menționate fără nicio explicație de context de către judecătorul Gunescu, Andrei Ursu explică în plângerea adresată CSM că tatăl său a călătorit doar de 5 ori în Europa de Vest, de-a lungul vieții sale: „călătorii despre care oricine îi studiază dosarul, ca și cititorii cărții sale Europa mea, știu că le-a obținut luptându-se din greu cu regimul comunist, după nesfârșite refuzuri, urmate de plângeri la toate forurile de Partid, inclusiv scrisori la Scânteia și la Ceaușescu, în care își cerea „dreptul de cetățean liber””.

De asemenea, Andrei Ursu arată că judecătorul Gunescu afirmă în mod fals că el se afla stabilit în SUA în timp ce Gheorghe Ursu se bucura de „privilegiile” regimului comunist: Andrei Ursu a plecat în SUA în 1986, la un an după uciderea tatălui său în arestul Miliției.

„Deci domnul Gunescu, care se pare că nici n-a citit dosarul, care nu a audiat nici un martor, care nu a judecat cauza, fără să aducă de fapt nici un argument, știe totuși că nu a existat o intenție sistematică a autorităților de aplicarea a acestor tratamente. Adică l-au torturat și ucis ca să-și toarne prietenii, pentru jurnalul anti-ceaușist așternut de zeci de ani, pentru scrisorile la Europa Liberă din anii ”70 și ’80, pentru afișele anti-totalitare,… dar fără intenție! Mai mult decât reaua credință, aici se citește zelul cu care domnul Gunescu vrea să-l scoată basma curată pe torționarul Pîrvulescu, întreaga Securitate, întregul regim Ceaușescu„, scrie Andrei Ursu în plângerea sa adresată CSM.

Ultima speranță: un dosar penal pierdut prin Parchetul Militar

Andrei Ursu a explicat pentru gândul că mai există o speranță în ce privește anchetarea maiorului de Securitate Marin Pârvulescu pentru coordonarea anchetei care a dus la moartea lui Gheorghe Ursu: un dosar disjuns și de care nimeni nu mai știe nimic, la Parchetul Militar.

„A rezultat recent din analiza corespondenței între instanțe și parchete, aflată în dosarul de la Tribunalul Militar București, că dosarul de omor al lui Pârvulescu de la Secția Parchetelor Militare, disjuns de Dan Voinea în 2003 (provenea din dosarul Milițienilor Stănică și Creangă), nu a ajuns încă în nicio instanță. E posibil să fi fost pur și simplu pierdut (și atunci ar fi o faptă penală), dar mai degrabă ar trebui să fie încă la Secția Parchetelor Militare, deoarece nu a apărut în nici unul din dosarele plângerilor noastre din toți acești ani: nici la Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, nici la ÎCCJ, nici la Tribunalul Militar București – instanțe care au solicitat acel dosar procurorului militar șef Ion Vasilache”, a explicat Andrei Ursu pentru gândul.

Istoricul cazului Gheorghe Ursu

Inginerul Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985, în arestul Miliției București, după ce a fost închis timp de aproape două luni și a fost anchetat aproape zilnic. Conform mărturiilor colegilor de arest, Ursu venea bătut crunt de la interogatorii, uneori fiind adus în celulă cu pătura, pentru că nu mai putea să se țină pe picioare.

Maiorul de Securitate Marin Pârvulescu a fost cel care a coordonat anchetarea lui Ursu, în legătură cu jurnalul personal deținut de acesta și cu prietenii săi de la Europa Liberă și din România – oameni de litere considerați și ei disidenți (precum Nina Cassian, Geo Bogza, Dan Deșliu, Radu Cosașu etc.). Într-un reportaj gândul, Pârvulescu neagă că a avut vreo implicare în moartea lui Gheorghe Ursu, spunând că Securitatea a decis închiderea anchetei și predarea către un procuror civil, respectiv către Miliție. Fostul securist mai susține că Securitatea și el însuși nu ar fi avut puterea să intervină peste o anchetă civilă.

Totuși, Andrei Ursu, fiul disidentului, a explicat pentru gândul că aceasta a fost strategia de diversiune a Securității, pentru a liniști apele internaționale. SUA și Vestul, prin postul de radio Europa Liberă, urmăreau cu atenție evoluția anchetei lui Ursu, astfel că Securitatea ar fi decis ca inginerul să fie anchetat de civili, pentru a mai demonta suspiciunile.

Tactica procurorilor: infracțiunea securistului s-a prescris

Toți procurorii care au avut pe mână plângerile penale depuse de urmașul lui Gheorghe Ursu, în ultimii 10 ani, pe numele securistului Marin Pârvulescu, au mers pe o singură idee: infracțiunea lui Pârvulescu, fie că ar fi vorba despre omor, fie de tortură motivată politic, care intră sub incidența crimelor împotriva umanității, s-ar fi prescris. Deznodământul a fost mereu același: neînceperea urmăririi penale pentru Marin Pârvulescu.

În dosarul pe care s-a pronunțat judecătorul militar Gabriel Gunescu, procurorul militar Octavian Opriș a mers pe aceeași idee: infracțiunea de care Pârvulescu este acuzat, prin plângerea făcută de Andrei Ursu, s-a prescris în iunie 2012, el calculând curgerea termenului de prescripție începând cu 1990.

Cu toate acestea, avocații lui Ursu au arătat în repetate rânduri, în fața judecătorilor, că o lege din 2012 care face imprescriptibile infracțiunile de omor, invalidează teoria procurorilor. De altfel, Ursu nici nu cere cercetarea securistului pentru omor, ci pentru crime împotriva umanității, respectiv tortură motivată politic. În 2007, fiul lui Gheorghe Ursu a depus o plângere împotriva fostului securist Marin Pârvulescu, în care cerea procurorilor să îl cerceteze pe acesta pentru tortură motivată politic, faptă care intră sub incidența infracțiunii de crimă împotriva umanității. Plângerea a fost depusă la Parchetul Militar, care după trei ani a declinat-o către Parchetul General, în 2010.

Pentru că nu exista niciun semnal că procurorii se ocupă de acest caz, familia Ursu a făcut mai multe sesizări la Ministerul Justiției și la Procurorul General de atunci, Laura Codruța Kovesi. În urma acestor sesizări, Parchetul General a dispus întocmirea unui dosar de cercetare penală.

Un an mai târziu, în 2011, Parchetul General își declină competența și trimite dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbând totodată încadrarea juridică a faptelor reclamate din crime împotriva umanității în omor.

Pe 21 martie 2013, procurorul Ruxandra Ionescu de la Parchetul Tribunalului București a dispus NUP pe infracțiunea de omor, infracțiune care nu făcea obiectul plângerii penale inițiale, însă așa au considerat procurorii că trebuie încadrată. Andrei Ursu a atacat această rezoluție a procurorului în instanță, la Tribunalul București, care și-a declinat competența și a trimis procesul la Tribunalul Militar București.